REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA
Monografia Kovács György, semnată de regizorul şi operatorul Ştefan Fischer, prezentată în premieră la emisiunea de Iimbă maghiară, a depăşit cu mult limitele unei informaţii comentând creaţia unui foarte mare artist, ceea ce nu înseamnă că a căzut vreun moment în extrema opusă, a romanţării. Soluţia adoptată de regizor a fost cea a reportajului−eseu, cuprinzând toate etapele şi domeniile de lucru ale omului de teatru Kovács György, dar mai ales gândurile lui legate de existenţa teatrului de limbă maghiară din ţara noastră, de viaţa lui în acest teatru. Reportajul în sine, cu bagajul său de date comentate, constituind scheletul celor trei serii ale filmului, este surprinzător de mobil şi de bogat nuanţat, pentru că discuţia nu o poartă un reporter ocazional curios, ci oameni de aceeaşi meserie, cu aceleaşi probIeme, foşti sau actuali studenţi ai maesstrului (Magda Stief şi Andras Csiky), secondaţi, din auf, de un regizor la fel de bine pus în temă. Întrebările se ţes astfel direct, uneori familiare şi calde, alteori aspre şi metalice. Răspunsurile se ţes la rândul lor şovăielnice sau ferme, crunte sau sentimentale. Din vorbă în vorbă, din amintiri în amintiri, Kovács reînvie personaje, spectacole, epoci întregi din activitatea unor teatre, generaţii întregi de actori. Desigur, toate aceste fantome vii apărate de memorie, susţinute prin montaj cu material de arhivă vizual sau sonor, interesante, pasionante chiar, în ciuda unor lentori şi a unor porţiuni relativ diluate sau prea îndelung statice. Dar ceea ce scoate acest film din comun, ceea ce ne-a făcut de fapt să-l reţinem, este eseul cinematografic despre meseria de actor, despre o mare personalitate actoricească, pe care datele puse cap la cap o conturează treptat. Mă refer la acele momente în care aparatul de filmat, şi prin el spectatorul rămâne singur cu Kovács György, înţepenit cu privirea în privirea lui, agăţat de melodia glasului său, supus forţei şi fascinaţiei sale. Mă refer la acele momente în care preumblarea printre fapte zăboveşte, în prim plan explodând ideile omului de teatru Kovács, geniul său actoricesc în stare pură. Şi mă refer la acea secvenţă despre succes şi despre aplauze, în care imagini şi lumini dănţuiesc ameţindu-ne, iar vocea, numai vocea lui, se luptă să ne explice sensul şi măreţia meseriei sale, se zbuciumă, să se convingă, să ne convingă, să-şi justifice rostul existenţei sale. 
