REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Kitsch


     Primul film realizat de Horaţiu Mălăele, Nunta mută, spune povestea distrugerii satului românesc de către comunişti. Nu încearcă s-o spună realist, ci ca pe un basm. Concepţia lui Mălăele şi a co-scenaristului său, Adrian Lustig, e superb servită de scenograful Mihnea Mihăilescu (Filantropica, Orient Express), care, din decorurile de orăşel american sudist rămase de la filmarea lui Cold Mountain, a reuşit să conjure ideea platonică de sat românesc, şi de directorul de imagine Vivi Drăgan Vasile, care a făcut ca soarele să se gudure pe lângă camera lui ca un căţel pe lângă stăpân şi ca prezenţa umană să pară a fi principala sursă de lumină şi căldură. Problema e concepţia în sine: realism magic la mâna a paişpea, de un kitsch pe care nimic nu-l poate mântui.
     Cu ce să încep? În satul lui Mălăele trăieşte un fel de inventator (Şerban Pavlu), care vine la nunta din titlu îmbrăcat în alb şi cu o pereche de aripi în spinare. La final, acest înger aleargă în direcţia bisericii în timp ce comuniştii trag în el. Şi kitschul ăsta încă nu-i nimic pe lângă kitschul secvenţelor cu pitici. Oh, da, cu pitici. Căci în satul lui Mălăele trăieşte şi un piticuţ. Şi la un moment dat (ţine-mă, Doamne, să-mi pot încheia raportul fără să-mi iau câmpii) vine circul. Şi piticuţul nostru se îndrăgosteşte de o piticuţă cu nas roşu de clovn. Şi piticuţa îl duce în rulota cu oglinzi. Şi, în faţa unei oglinzi care-i alungeşte, piticuţa constată că, într-adevăr, "oamenii mari au motive să fie trişti", deci e "mai bine de noi, că rămânem toată viaţa copii". "Atunci de ce vor copiii să devină oameni mari?" - întreabă piticuţul. "De proşti" - răspunde ea. Ba prost e gustul cineaştilor care se folosesc de pitici în felul ăsta: mai întâi le exploatează "ciudăţenia" (pentru că, nu-i aşa?, orice film în care apar devine instantaneu mai "oniric", mai "artistic") şi apoi îi complimentează făcându-i copii. Mălăele şi Lustig sunt nişte sentimentalişti din ăia nereabilitabili: în esenţă, îi iau de sus şi pe pitici, şi pe copii - nu sunt în stare să-i privească nici pe unii, nici pe alţii, ca pe nişte oameni. Şi staţi, că încă n-am ajuns la mireasa care are pe gât o pată în forma hărţii României. Şi la nebuna care umblă prin pădure, într-o cămaşă albă şi cu o cunună de flori pe cap, rostind profeţii sumbre până cînd e violată şi ucisă de un ofiţer sovietic. Ce argument se poate aduce în apărarea acestei "viziuni artistice"? Ingenuitatea? Dar ingenuitatea n-ajută la nimic fără prospeţime, or, imagistica asta de tip îngeri-pitici-clovni-iele-cu-flori-în-păr numai proaspătă nu e. Chiar şi o imagine care prin comparaţie poate părea proaspătă, cum e aceea a socrului mic (Valentin Teodosiu) încasând un glonte sovietic şi scormonind cu degetul în gaura nou-apărută în trupul său, nedumerit de sângele care iese pe-acolo, e de fapt o găselniţă veche: Spielberg a executat-o mult mai elegant (adică fără cabotinaj) în Indiana Jones şi templul blestemat (1984), şi el însuşi relua un moment hitchcockian din Omul care ştia prea multe (1934). Ceea ce nu înseamnă că Mălăele i-a studiat pe Hitchcock şi pe Spielberg; dacă i-ar fi studiat, ar fi descoperit, poate, că arta cinematografică nu se face umplând ecranul de pitici cu nas de clovn şi de mirese pătate simbolic. Nunta mută e, întâi de toate, filmul unui om lipsit de cultură cinematografică.
     Astea fiind zise, regia lui e mai puţin stângace decît a multor veterani. Singura lui inepţie frapantă este că (mai ales în prologul plasat în prezent, când o echipă de televiziune face un reportaj despre sat) îşi pune personajele să râdă în cor la cea mai insignifiantă provocare: face unul o semi-glumiţă fleşcăită (de exemplu, cum că la ţară WC-urile ecologice sunt peste tot) şi în secunda următoare se ţin cu toţii de burtă, ca o gaşcă de extratereştri încercând să se dea drept o gaşcă de pământeni care fac caterincă. Ilaritatea asta nefirească scoate în evidenţă faptul că Nunta mută nu prea e de râs, deşi îşi doreşte să fie. Publicitatea te lasă să înţelegi că secvenţa nunţii (desfăşurate pe muţeşte din cauză că Stalin tocmai a murit, iar sovieticii au decretat şapte zile de doliu) e un tur de forţă. În realitate, Mălăele şi Lustig nu au mai mult de cinci sau şase idei comice (nuntaşii mănâncă fără tacâmuri, lăutarii îşi mimează cântecele, urările se transmit prin telefonul fără fir, cumetrele se ceartă prin gesturi, copiii sunt legaţi la gură) şi, cum nu ştiu să structureze secvenţa astfel încât să existe o progresie logică, o creştere (de exemplu, nuntaşii să încerce mai întâi să folosească tacâmurile şi abia apoi să renunţe la ele; să încerce mai întâi să vorbească în şoaptă şi abia apoi să tacă de tot), fiecare momenţel moare de o moarte separată şi ansamblul rămâne neintegrat în film - rămâne un exerciţiu pe care Mălăele a vrut neapărat să-l facă împreună cu actorii lui.

 
(Dilema Veche, noiembrie 2008)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei gorzo, cronica de film, horatiu malaele, nunta muta, nunta muta film

Opinii:

0 Comentarii


Adaugă un comentariu