REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Josephine Wesselly-Sykes în SUA


     Josephine Wesselly-Sykes este absolventă UNATC – Scenaristică, promoţia 1999. Este membră a Uniunii Cineaştilor din România din acelaşi an. În 2000, s-a căsătorit cu Brad Sykes, scenarist şi regizor american, pe care l-a cunoscut la Castel Film, unde lucrau împreună. A plecat în SUA în 2001 şi a început să lucreze în industria independentă de film, ca scenarist, regizor secund, producător. În 2004, împreună cu soţul, a înfiinţat NightfallPictures, o companie de producţie, care realizează lungmetraje horror, SF, thriller, drama. Filmele lor au distribuţie în cinematografe, pe dvd, la festivaluri. Producţia Plaguers / Virusul a intrat şi în programul HBO România.
Despre parcursul ei ca cineast în România şi în SUA, despre industria americană de film, văzută din Los Angeles, ne-a povestit într-un interviu transoceanic.
 
Când ai  plecat din România? De ce?
În ianuarie 2001, din dragoste. M-am căsătorit cu Brad în decembrie 2000 şi m-am mutat în Los Angeles. Pe Brad l-am cunoscut în vara lui 1997, la Castel Film, în timpul filmărilor unui lung-metraj american pentru copii. Brad era proaspăt absolvent al facultăţii de film din cadrul Universităţii din Boston şi începuse să lucreze în cinematografie, iar eu făceam practica împreună cu câteva colege de facultate, să vedem care e diferenţa dintre sistemul american şi cel românesc de filmare. În niciun caz nu am crezut că o să-mi întâlnesc viitorul soţ. Dar s-a produs acea chimie rară, am descoperit rapid că avem multe în comun, inclusiv dragostea pentru cinema. Timp de câţiva ani am avut o relaţie de la distanţă. M-a cerut în căsătorie spontan şi nu am stat foarte mult pe gânduri să analizez opţiunile. Am spus “da”, eram foarte tineri când ne-am căsătorit. Ştiam că e un risc să mă mut în Los Angeles, să las familia, prietenii, relaţiile de lucru în urmă, dar vroiam să fim împreună. Nu am vrut să am regrete mai târziu că nu am încercat.
 
Ce munceai atunci şi unde?
Eram asistent de regie la Media Pro, la “Istoria comunismului’, serial documentar. Lucram în vechile studiourile Sahia, loc cu atâta istorie de film în spate. Echipa era tânără şi entuziastă, colaboratorii –personalităţi intersante, am învăţat mult din istoria noastra recentă, lucruri care lipseau din manualele şcoalare. Serialul nu a fost terminat, la puţin timp după ce am plecat totul a fost “îngheţat”, deşi filmasem interviuri bune, cu comunişti cunoscuţi, dar şi cei care s-au opus sistemului (câţiva au decedat curând după filmări, deci erau ultimele interviuri cu ei), selectasem materiale rare din arhivă, serialul putea fi un document unic. Din experienţa aceasta am învăţat să termin orice proiect, în orice funcţie sunt, chiar dacă e dificil, neplăcut, orice film trebuie dus la bun sfârşit. E o muncă de echipă şi fiecare vrea să aibă un sentiment împlinit la final.
Când ai început să fii pasionată de film? Te-ai gândit la o carieră în industria cinematografică?
Microbul filmului m-a atins dinainte să învăţ să citesc. Unul dintre primele filme care m-a marcat a fost Bellissima al lui Visconti, aveam 4-5 ani când l-am văzut. Şi acum îmi amintesc multe cadre întregi din film. Mama mă ducea des la cinema, citeam fiecare număr din revista “Cinema” şi orice carte de film pe care o găseam în librării şi anticariate. Eram cinefilă înrăită, mă uitam la orice film, fie el şi corean, de propagandă, în liceu am început să frecventez Cinemateca. Tot atunci, am văzut, într-o broşură despre admiterea la facultate, detalii despre secţia de Comunicare Audio-Vizuală (Scenaristică-Filmologie) din cadrul UNATC. Mi s-a părut ca o mănuşă, fiind pasionată de film şi de scris. Am început să mă pregătesc pentru admitere şi, implicit, o cariera în cinema.
 
Cine ţi-au fost profesori? Cine te-a influenţat mai mult? Ce amintiri ai din primii ani de munca? 
În facultate, am avut diverse colaborări (articole de film, publicitate, organizare de festivaluri de film), dar primul job adevărat după absolvire a fost la Castel Film, în producţia de reclame şi videoclipuri (nu am găsit de lucru ca scenarist şi din facultate îmi plăcea munca pe platoul de filmare). Am învăţat multe, într-un ritm alert, intens, fără zile libere. Mi-a plăcut echipa, oameni cu multă experienţă, care lucraseră în Buftea la filmele cu care am crescut, la filmele profesorilor noştri. Nu eram naivă, dar tot aici am învăţat şi cum e să fii trădat, clasicele jocuri de culise, care se întâmplă mereu în cinematografie, peste tot în lume. Cum mi-a spus Steve Railsback (actor cu care am lucrat, nominalizat la Globurile de Aur pentru Stuntman), “în industria asta îi cunoşti pe cei mai minunaţi, generoşi oameni din lume, dar şi pe cei mai imorali posibil”.
Am învăţat multe de la profesorii noştri, nu numai cunoştinţe de la curs. În şcoala de film e diferit faţă de alte facultăţi, grupa e mică  (6-7 studenţi), aşa că relaţiile sunt mai apropiate cu profesorii, ajungi să te cunoşti mai bine. Au fost exigenţi cu noi, şi-au dat seama că eram avizi de învăţat şi ne împingeau limitele. Acum realizez că ne pregăteau pentru lucrul în lumea filmului, ştiau că nu o să ne fie uşor, aşa că vroiau să avem pielea tăbăcită. Cursul de “Istoria Civilizaţiilor” al profesoarei Cristina Vasiliu ne-a insuflat dorinţa de a călători, ne spunea mereu “când o să mergeţi”. Între timp, am reuşit să văd pe viu unele dintre capodoperele discutate la curs şi atunci mă gândesc la dânsa. În general, când vizitez muzee, expoziţii, locaţii importante pentru istoria filmului de aici, din Hollywood, mă gândesc la mulţi dintre profesorii noştri. Florica Ichim ne-a insuflat rigurozitatea, atenţia la detaliu şi importanţa păstrării coloanei vertrebrale intacte. De la Manuela Cernat am învăţat folosirea eleganţei în polemici, toleranţa faţă de un alt punct de vedere şi importanţa lejerităţii comunicării în public. Domnul Ceauşu, cu care am studiat Estetica Filmului, era genul rar de profesor căruia îi recomanzi un film, merge să-l vadă, vine să-ţi mulţumească şi să-l discute cu tine. Alex Leo Şerban şi Viorica Bucur era tare grijulii cu noi, ne tratau de atunci ca pe colegi de breaslă şi erau mereu pasionaţi de cinema-ul modern, de noi tendinţe, aveau un spirit mereu tânăr. Dispariţia lor a lăsat un mare gol. Cu domnul Carabăţ am studiat scenaristica 3 ani de zile şi am învăţat o regulă de bun simt - când faci observaţii pe un scenariu, fă sugestii strict pe personaje şi acţiune, respectă intenţia autorului, nu încerca să impui idei care să ducă totul în direcţii opuse. E o regulă simplă, dar multe conflicte în lumea filmului, între scenarist - regizor – producător, pornesc de la lipsa unei viziuni comune. Ca producător, am învăţat să ascult regizorul, să îi înţeleg intenţiile, să ghidez scenariul şi, ulterior, filmul să reflecte viziunea lui.
 
Cum e să pleci şi să iei totul de la început?
Este greu în orice domeniu ai lucra, oriunde ai merge în lume. Trebuie să-ţi creezi propriul loc, pentru că, theoretic, nimeni nu are nevoie de tine, trebuie să le creezi tu acea nevoie. Mi-am dat seama repede că aici mulţi au fost în situaţia mea, oameni de peste tot din America şi alte ţări se mută în Los Angeles ca să încerce să aibă o carieră în film şi toţi pornesc de la 0. O glumă circulă că este şocant când întâlneşti pe cineva care este chiar născut aici, în oraş. Este un domeniu în care cariera este clădită pe relaţii personale, şi eu le lăsasem în urmă. A fost un moment în care m-am auto-redescoperit şi am văzut şi pe cine mă pot baza, am realizat repede că puţini din prietenii soţului meu or să încerce să mă ajute, aşa că mi-am dat seama că trebuie să mă ajut singură, să mă reinventez, să acţionez, să am iniţiativă. Văitatul şi autocompatimirea nu îşi au locul aici. Am învăţat multe şi în viaţa de zi cu zi şi în profesie, pe repede-înainte. A trebuit să mă adaptez la viaţa de free-lancer (când am plecat, erai angajat la un post tv. sau un studio, ulterior s-au schimbat lucrurile), am început să trimit CV-uri, să învăţ cum să mă prezint la interviuri. După fiecare film, trebuie să te duci la interviuri din nou, să o iei de la 0, chiar dacă eşti într-o poziţie cheie, regizorul, producătorul vor să te cunoască personal, să vadă dacă le place personalitatea ta, pentru că lucrezi mult împreună în pregătire şi la filmare. Câţiva ani mai târziu, am lucrat ca director de producţie pentru un film şi intervievam şi angajam echipa, aşa că în timul acestui proces, am învăţat multe din felul cum se prezentau la interviuri, din răspunsurile lor. Înveţi de pe ambele părţi ale baricadei, în continuu.
În primele mele luni aici, nici nu puteam să-mi trimit CV-ul pentru joburi în producţia de film. În România, studioul trimitea o maşină cu şofer ca să te aducă la filmare. Fără carnet auto şi maşină, nu poţi lucra în producţie aici. Am avut noroc, pentru că, în timp ce învăţam pentru examenul auto, am cunoscut un distribuitor din New York, care începea să producă filme şi avea nevoie de un scenarist. Este ironic, pentru că în ţară nu puteam găsi de lucru ca scenarist, dar primul meu job aici a fost de scenarist. A fost destul de uşor să-l conving să mă lase să scriu scenariul, după ce i-am promis că o să fie gata în 7 zile. Cerinţele distribuitorul erau rezonabile, dar regula cu 7 zile nu am înţeles-o niciodată. Oricine a scris un scenariu, ştie că 7 zile nu sunt suficiente, mai ales când scrii şi într-o limbă străină. Dar am învăţat importanţa disciplinei şi faptul că insipraţia vine scriind. În 6 zile, scenariul era gata. Cu Brad lucrasem la concept şi la creearea personajelor, fiind în genul horror, specialitatea lui, şi o zi am lucrat împreună la finisarea dialogurilor şi corectarea textului. Este greu să accepţi criticile şi modificările partenerului de lucru, mai ales când sunt bazate pe linigvistică (mă simţeam ca în clasa I, când mama îmi corecta temele), dar era şansa mea de a învăţa. Şi realizezi că trebuie să pui scenariul pe primul loc, şi nu propriul orgoliu. Distribuitorului i-a plăcut scenariul, l-a filmat la finele anului şi m-a angajat să scriu un sequel, “Liars 2”, tot în 7 zile.
 
Te-ai gândit vreodată la o carieră în America? 
Nu, dar în 1998 am avut o bursă la Paris (dată de guvernul francez), la Femis, şcoala de film cea mai bună din Franţa. Aici am fost uimită de deschiderea profesorilor şi a colegilor (erau de peste tot - Africa, Asia, America de Sud), de spiritul lor de toleranţă, şi această experienţă m-a ajutat să înţeleg că lumea este mai mică şi posibilitatea de a o vedea e plauzibilă. De asemenea, am lucrat în România cu echipe şi regizori din multe ţări, inclusiv din America, m-am înţeles bine cu ei şi credeam că există posibilitatea să lucrez şi în alte locuri, în viitor. Eram interesată să vizitez America, dar nu am crezut că o să mă mut şi o să lucrez aici.
 
Cum îţi faci loc într-o ţară atât de competitivă?
Trebuie să fii deschis, să înveţi mereu, să înveţi să nu spui “nu” şi să nu renunţi când ţi se spune “nu”. Eu am descoperit aici lumea filmului independent, soţul meu scria şi regiza filme pentru diferite companii din oraş. Din România, credeam că Hollywood=studiourile de film tradiţionale, iar New York-ul şi Cassavetes te duceau cu gândul la filmul independent. Am remarcat că multe filme independente se fac în zona Los Angeles-ului, fie de artă, fie comerciale, distribuite în toată lumea. Bugetele sunt mai mici, programele de filmare mai scurte, dar sunt organizate profesionist, după modelul marilor studiouri. Am început să lucrez în filmul independent, care e o lume mai accesibilă, echipele mai mici, dar bune, oamenii îţi dau mai multe şanse şi, dacă eşti serios, munceşti mult, avansezi mai repede decât în sistemul studioului tradiţional. Lumea filmului independent a rezonat mai mult cu personalitatea mea, prefer să trec la atac, decât să aştept să fiu lăsată să fac ceva. Nu mi-a fost frică să fac munca a două persoane, de regizor secund şi director de producţie în acelaşi timp (în lumea filmului indepedent, se practica mult) şi am avansat repede. Timp de 3-4 ani am lucrat la diferite filme şi videoclipuri turnate în oraş, dar şi în alte state.
În 2004, împreună cu Brad, ne-am gândit să ne unim forţele şi să ne creăm propria companie de producţie, Nightfal Pictures, am vrut mereu să lucrăm împreună.
În 2005 am convins o companie de distribuţie să ne lase să producem Within the Woods, al 3-lea film din seria horror “Camp Blood”, creată de Brad. Au avut încredere în noi, bugetul era mic, atât de mic încât trebuia să-l pun înapoi, dacă apăreau costuri neprevăzute. Am avut libertate de creaţie şi am dezvoltat scenariul împreună, o parodie a reality-showurilor cu un final horrific. În prima zi de filmare, când am ajuns în locaţie, am descoperit că se formase un râu între parcare şi pădurea unde trebuia să filmăm. Martie e sezon ploios, apa din munţi s-a strâns şi a început să se scurgă. Am prospectat mult locul, dar nu ne-a trecut prin cap că un râu s-ar putea forma acolo. Am avut noroc cu o echipă tânără şi entuziastă, ne-am suflecat cu toţii mânecile şi am construit un pod peste care să trecem şi noi, dar şi echipamentul, în pădure. În acel moment, nu am crezut că o să termin filmul vreodată. Dar filmarea s-a derulat bine, nu am depăşit nici bugetul, nici programul de filmare. Filmarea a fost un proces creativ plăcut, în post-producţie am avut ocazia să lucrez cu compozitorii în studio, pentru prima oară, şi am lucrat bine cu Brad. Ca producător, îmi place că pot să fiu implicată creativ în fiecare decizie, de la idee, dezvoltarea scenariului, la pregătire, filmare, post-producţie şi distribuţie. Când faci un film pentru un distribuitor, ştii, din momentul filmării, când este programat să iasă pe DVD, deci e stresant, nu este loc de greşeli şi întârzieri.
Distribuitorul a fost mulţumit cu filmul, ne-a oferit să facem alt film, cu un buget mai mare. Fanilor le-a plăcut Within the Woods, noi am început să atragem mai mulţi clienţi pentru companie şi eu am debutat ca producător. Ştiam că e un risc, dar în filmul independent trebuie să ţi-l asumi. Câteodată, cariera poate fi determinată de propriile decizii, competiţia e mare, altcineva ar fi încercat, dacă eu nu aş fi făcut-o. Nu poţi fi niciodată pregătit suficient, orice film îţi aruncă alte provocări în cale, alte situaţii noi de rezolvat, trebuie să găseşti mereu soluţii.
 
Cum te afectează în plan personal?
Este mai uşor când ai un partener care îţi înţelege munca şi programul nebun de lucru şi cu care poţi să petreci mai mult timp, ca în cazul meu. Dar este mai greu să separi viaţa personală de cea profesională. Avem puţin timp liber, vacanţe scurte şi rare. Nu ne putem vedea familiile atât de des cât ne-am dori, contăm pe înţelegerea lor, vin rar în România.Teoretic, noi ne suntem proprii şefii, practic, avem multe responsabilităţi. După ce am terminat filmările pentru Plaguers, filmul nostru cu cel mai mare buget, eram tare obosiţi şi vroiam să venim în România, în vacanţă. Lucrasem la film peste doi ani de zile, un an jumate la dezvoltarea scenariului şi găsirea finanţării, 6 luni de pregătire riguroasă: construit decoruri, casting, miniaturi, costume, efecte speciale practice, filmări pe green screen, casacadorii, efecte vizuale. Apoi filmarea, care a trebuit să fie minuţios organizată, ca totul să iasă bine. Cât am stat în România, a trebuit să-mi verific zilnic e-mailul (ceea ce nu practic în vacanţe), era mereu ceva de rezolvat în Los Angeles. Ca producător, am realizat că munca la un film nu se termină nicioadată. Şi după ce filmul iese în lume, ruleaza pe ecrane, la festivaluri, este pe DVD, tot se mai iveşte ceva. În lipsa noastră, echipa de post-producţie nu a făcut nimic. Organizarea materialului filmat, copierea lui pe DVD-uri pentru alegerea dublelor, munca la efectele vizuale, nimic nu era început. Nu trebuia să fiu aici ca să-i supraveghez, era munca pe care o puteau face 100% fără mine, dar lipsa mea din oraş a creat o prelungire a post-producţiei. Plaguers nu era făcut pentru un distribuitor, era 100% finanţat independent, dar aveam termene pentru festivaluri. Vacanţa din ţară ne-a dat energia să continuăm lucrul. După câţiva ani, Plaguers a ajuns să ruleze pe HBO România, cu titlul Virusul.
 
Ce e mai important - profesionalismul sau norocul?
Profesionalismul. De şanse avem toţi parte la un moment dat, avem nevoie de ele să avansăm în carieră, dar dacă nu suntem pregătiţi în momentul când le primim, nu putem să le valorificăm şi norocul trece pe lângă noi.
Profesionalismul este foarte important. La terminarea unui film la care lucrasem ca regizor secund, producătorii au venit să-mi mulţumească pentru contribuţia şi munca mea la film, fără de care nu ar fi putut să-l termine. În România, nu mi s-a mulţumit vreodată. E un obicei frumos, pe care l-am preluat şi, la finele filmărilor, merg la fiecare actor şi membru al echipei să le mulţumesc. În film, nu e suficient doar să plăteşti pe cineva, fiecare contribuie creativ, fiecare pune talent, suflet, experienţă. Dacă oamenii cu care lucrezi nu sunt profesionişti, atunci se simte, filmul suferă. Sigur ca profesionalismul mi-a fost testat, mai ales când am produs filme cu actori mari, care au lucrat cu regizori cunoscuţi şi aveau experienţă cât toată echipa de filmare la un loc. Poate fi intimidant.
Brad a scris rolul Tarver din Plaguers special pentru Steve Railsback (ca omagiu la rolul sau din Lifeforce). Steve a citit scenariul, i-a plăcut şi a vrut să se întâlnească cu noi. Ştiam că e un test. Era măgulit că Brad a scris rolul pentru el (doar Chris Carter a scris pentru el rolul Duane Barry din Dosarele X), dar nu era suficient. Am avut o conversaţie lungă, i-am arătat schiţe de construcţii de decoruri, machete, fotografii, l-am dus la studiourile unde urma să filmăm, am discutat personajele, nu numai pe al lui, şi pe urmă mi-a spus: ”OK, acum poţi să îmi suni agentul şi să începi negocierea”. Şi-a dat seama că eram pregătiţi. Ulterior am devenit prieteni, a pus mai mult de 100% în rol, s-a înţeles de minune cu echipa de filmare şi a reuşit să mă convingă să facem petrecerea de final de film la el acasă.
Mi s-a întâmplat ceva similar când am început filmarile la Cold Ones (alt film pe care l-am produs). Eram în locaţie la distanţă de o oră jumătate în afara Los Angelesului. C. Thomas Howell (The Outsiders, Red Dawn) venea direct din Chicago, de pe platourile de la ER. Nici eu, nici regizorul nu îl cunoscusem, nu avusesem timp de repetiţii şi eram îngrijoraţi. Tommy ştia scenariul, replicile cap-coadă, nuanţele personajului, aşa că am trecut la probele pentru costume şi am început să discutăm programul de filmare. Tommy avea idei, vroia să-l schimbe. Ştiam că mă testează, i-am explicat de ce fiecare zi era programată ca atare. De atunci, a renunţat să-mi conteste orice decizie şi era primul care venea să-mi spună dacă cineva creea probleme.
Pentru mine, este important să capăt respectul celor din faţa şi din spatele aparatului de filmat, care au mult mai multă experienţă decât mine. Dacă reuşeşti, îţi devin aliaţi de nădejde.
 
Ce caracteristici personale îţi trebuie să reuşeşti la Hollywood?
Trebuie să te adaptezi repede în orice situaţie, să fii flexibil, mai ales când lucrezi cu mulţi oameni, să fii serios, cinstit, să ai o atitudine bună în general şi mult umor. Este competiţie, aşa că e important să fii creativ, să contribui cu idei, concepte originale, să eviţi clişeele, reţetele, să nu fii influenţat mult de tendinţe. Filmele pe care le faci trebuie să atragă atenţia prin originalitate, prin ce ai de spus, cum se spune aici “to stand out from the crowd / să fii remarcat în mulţime”.
Datorită conceptului unic, ultimul film produs de noi, Hi-8 / Horror Independent 8 are success în circuitul filmului independent, a rulat în cinematografe de artă din diferite state, a fost selectat în multe festivaluri din întreaga lume, a căpătat cronici bune când a ieşit pe DVD, în dec. 2014, şi are success la fanii genului horror, care sunt fideli, dar pretenţioşi. Pentru Hi-8, am selectat 8 regizori de film independent de peste tot în SUA (cu un nume în lumea filmului horror) să creeze un segment pentru această antologie. Fiecare a avut 8 reguli de respectat, creative şi tehnice, în stil Dogma. Printre ele a fost filmatul folosind tehnologie pre-HD şi libertatea de creaţie. Ce nu se ştie prea bine este că şi în filmul independent regizorul nu are mereu libertate de creaţie, investitorii, producătorii pot să schimbe direcţia filmului oricând. Hi-8 a fost o experienţă diferită, unică şi pentru noi, ne-a împins limitele, ne-a ajutat să producem un film diferit faţă de cele realizate anterior. Pregătim lansarea pe VOD şi încă primim solicitări de la festivaluri din lume, în capul listei fiind Weekend of Fear International Film Festival din Germania, în mai.
 
Ce diferenţe semnificative sunt între industria cinematografică de la noi şi cea americană?
Categoric mai multe filme sunt produse în State, poate cele mai multe filme din lume sunt produse aici. Dezvoltarea tehnologiei, simplificarea ei au dus la creşterea producţiei de film independent. Dar aici, filmele sunt finanţate numai din surse private, investiţii, nu există un CNC, guvernul nu finanţează filme. În România, se produc mai multe filme de autor, aici este o industrie şi filmele trebuie să creeze profit, ca să poţi continua să faci filme. Ca cineast, trebuie să-ţi găseşti propria finanţare, să te implici pe partea de afacere a filmului, să înveţi legislaţie şi să o aplici, să ştii cum să lucrezi cu sindicatele, să controlezi obligaţiile contractuale, să te implici în marketing şi distribuţie, să lupţi împotriva piratării şi numai. Deciziile tale hotărăsc soarta filmului în lume.
 
Eşti la curent cu evoluţia filmului românesc? De ce?
Noi nu suntem numai cineaşti, suntem în continuare şi cinefili. Suntem abonaţi la reviste de cinema, vedem un spectru larg de filme de peste tot din lume, vrem să fim la curent. La finele unei zile în care lucrurile nu au ieşit cum mi-am dorit, dacă văd seara un film bun, mă ajută să-mi reamintesc de pasiunea pentru cinema şi îmi dă energia să continui.
Sunt la curent cu cinematografia de acolo, e locul unde m-am îndrăgostit de film şi am învăţat baza meseriei. Mă bucur că producţia a crescut, mulţi regizori au debutat, filmul românesc creează o imagine pozitivă în lume. Sper că mai multe scenariste şi regizoare să debuteze şi în lungmetraj. Am văzut filmele româneşti care sunt distribuite legal aici (la cinema sau pe DVD) şi câteva când am fost în ţară. Nu le-am văzut pe toate, cum aş fi dorit, dar în timp, o să recuperez, când o să am ocazia. Acum câţiva ani, a fost organizată în oraş o retrospectivă a filmului românesc. Nu credeam că o să văd filme româneşti clasice într-o sală de cinema de aici. A fost un prilej bun să-i arăt soţului meu Reconstituirea şi Secvenţe, două filme dragi mei. Dacă filme clasice româneşti au beneficiat de o retrospectivă frumoasă, am speranţa că se vor ivi prilejuri şi pentru filme recent produse. Eu militez împotriva pirateriei, aşa că descărcarea ilegală nu este o opţiune. Sper ca spectatorii care iubesc filmul şi descarcă ilegal filme să înţeleagă că, dacă nu ne recuperăm banii, nu facem profit, nu o să găsim finanţare pentru proiecte viitoare. Piratarea daunează în special filmelor independente, cu bugete mai mici, şi filmelor din ţări cu cinematografii în ascensiune, cum e cea românească. Dacă vor să vadă şi alte tipuri de filme mai interesante, nu doar blockbusterurile din Hollywood, sper ca pe viitor spectatorii să aleagă căi legale de vizionare. Sunt din ce în ce mai multe ocazii de a vedea filme independente peste tot în lume- festivaluri, serii de filme, etc.
 
Cu ce alţi români din industrie ţii legătura?
Cu colegele mele dragi din facultate, Andra Barbuică şi Cleo Medvetchi, foarte active în cinematografia de acolo. Ele au contribuit la multe filme româneşti, la seriale şi filme străine turnate în România. Andra este solicitată şi în străinătate (de Tony Gatlif, printre alţii) şi Cleo este membră UCIN, în Asociaţia Scenariştilor, şi mă ţine la curent cu activitatea de acolo. Mai ţin legătura cu colegi cu care am lucrat în producţia de film, ca Rodica Popa (cu ea am început lucrul la Castel, am continuat şi la Media Pro) care, prin Seven Films, compania ei proprie, produce documentare şi seriale pentru posturi tv. din Europa. Mă văd cu alţi colegi cu care am lucrat când vin aici cu treburi profesionale, la American Film Market sau în vacanţă. Dar am pierdut legătura cu mulţi, pe atunci puţini aveau adrese de e–mail, apoi adaptarea mea aici a fost o perioada intensă, mi-a acaparat tot timpul. Sper să reiau legătura cu diverse persoane din ţară, cu festivaluri de film, să-mi trimit filmele şi acolo. Şi, de ce nu, în viitorul apropiat, sperăm să turnăm un film şi în România, am scris un scenariu special pentru diverse locaţii din ţară. Ar fi o reuniune frumoasă.
 
(8.06.2015)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cineasti romani in sua, josephine wesselly sykes, nightfall pictures, producator de film

Opinii: