REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Joaca de-a filmul istoric


     Exact! Așa cum v-ați dat seama și după titlu, Sindromul Timișoara ― regia Marius Theodor Barna ― are ca punct de pornire (sau de inspirație) evenimentele din decembrie '89. Cu ceva timp în urmă ați avut ocazia să vedeți pe marile ecrane de la noi Față în față și Război în bucătărie, celelalte două lungmetraje în regia aceluiași Marius Theodor Barna. Și... cu și mai mult timp în urmă a început povestea filmului Sindromul Timișoara. Ceea ce face ca, inevitabil, și pe Iângă alte hibe de care suferă filmul, să aibă și acest cumplit iz de vechi.
     Dar să explicăm: în 1999 (!), scenariul lui Mihai Creangă, (pe atunci Manipulare), câștigă locul I la concursul Centrului Național al Cinematografiei (pe atunci Oficiul Național al Cinematografiei). Regizorul care era atunci în jocuri: Nicolae Oprițescu. lată că filmul vede lumina ecranului, la cinci ani de la aprobarea proiectului, s'avem izul nr.1: de vechitură. Și asta nu vine din plasarea pe axa temporală a subiectului, ci din învechirea mijloacelor cinematografice folosite și din praful care s-a așezat peste rolele de film stătute și nebăgate în seamă atâția ani.
     Nicolae Oprițescu renunță la proiect, lăsând în urmă un buget redus la mai bine de jumătate și 40% din materialul brut, atât cât apucase să filmeze. Poate de-aici și izul nr. 2: de delăsare.
     În 2002 Marius Theodor Barna preia Sindromul..., își adaugă numele pe generic și la rubrica Scenariu ― cum altfel? ― și se simte dator ca în acel stadiu avansat ― de filmare și/sau de putrefacție ― în care se află filmul să-i adauge niște schimbări majore. A făcut resuscitarea, se pare, fără prea mare considerație față de predecesorii săi ― scenaristul Mihai Creangă și regizorul Nicolae Oprițescu ― și s-a ajuns la izul nr.3: de încropeală. La începutul filmului pricepem (clar, din dialog) că două personaje se cunosc, s-au mai văzut. Spre sfârșit ne este la fel de clar că nu se mai întâlniseră niciodată. Și lista confuziilor de acest soi este lungă, și te întrebi dacă are rost să-ți pui mintea cu Sindromul Timișoara, un film simplu și simplist în sine, dar de nepriceput, și cu un ascuțit iz nr. 4: de făcătură.
     Povestea care iese în sfârșit pe ecranele noastre la sfârșit de 2004 este cea a unei jurnaliste din Franța care, la zece ani de la Revoluție, vine în România pentru a afla cum și de ce i-a murit iubitul, jurnalist francez și el, în timpul evenimentelor din decembrie '89. Găsim și noi ― prin ea ― o sumedenie de clișee și locuri comune: criminalii de atunci care au acum puterea in mâinile lor, peștii mici ― singurii care au pățit-o, revoluționarii-buticari ș.a.m.d. Avem parte de o mulțime de flash-backuri. Ale cui flash-backuri nu putem să spunem foarte clar, mai ales că destule personaje sunt decedate. Dar nici asta nu putem spune prea exact, pentru că din când în când unele ― ba dintre cele vii, ba dintre cele moarte ― se ivesc în cadru cu izul nr. 5: de impostură, și vorbesc politicos cu aparatul de filmat, rezumând astfel, mult mai ușor și mai ieftin, calupuri mari de poveste care nu aveau să mai fie filmate vreodată. Printre alte izuri mai identifici așa și nr. 6: home cinema, sau înmormântarea străbunicii filmată de un văr de la țară cu o cameră VHS model '95. Și-apoi montată ca la nuntă. Este cel puțin trist că acei tineri au murit și ca să fie subiecți într-o asemenea ficțiune, care apare pe ecranele noastre la fix 15 ani de la Revoluție.
     Nu e nevoie să intrați în sală și să-i simțiți „la cald” mirosul, ca să-nțelegeți că e ceva putred cu Sindromul Timișoara.
 
(Timpul Liber, supliment România liberă)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: madalina rosca, marius theodor barna, sindromul timisoara, viorica bucur

Opinii: