REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA
ţine neapărat să ne convingă — că poate mult mai mult decât îi cer mărunţişurile B.D.-ului, şi e gata să demonstreze că poate alerga, cu ochii legaţi, spre orice rol i-ar întinde braţele. Cred şi asta, dar parcă, undeva, în inima asta slabă de spectator, se şi ascunde un regret — egoist, recunosc — după personajul cu care ne-a învăţat Constantin: borfaşul smolit şi simpatic, cam păgubos de felul lui şi nu cine ştie ce viteaz, manevrându-şi micile potlogării cu veşnica frică de dumnezeul aspru aI păgubaşilor (cu trese de căpitan de miliţie şi nume civil de Caragiu), măruntul găinar care se plimbă prin comedioarele noastre poliţiste, trăgând după el o «jumătate» incredibil de blondă şi de vampă. Dincolo de naturaleţea cuceritoare a acestui actor constănţean — pe care nu-I intimidează nimic, niciodată, nici Bibanul din dreapta lui, nici Puiu Călinescu din stânga, nici operatorul de film şi nici falnica ofiţereasă de miliţie loana Drăgan! — dincolo de marea lui vână comică şi de hazuI lui din «marginea de Bucureşti» (sau, mă rog, de Constanţa), dincolo de spontaneitatea, de permanenta sa invenţie comică, de mimica lui amuzantă — Jean Constantin place prin tipul pe care l-a creat. Ei bine, da, există Ia publicul nostru o generoasă disponibilitate pentru acest mărunt tip de coţcar de mahala, gata oricând să «ciupească» dar ratându-şi mai întotdeauna — prin ghinion sau neînzestrare — loviturile, şi care e dispus să-l ierte imediat şi uşor, după fiecare rateu, şi să hotărască că orice ar fi, el rămâne un «băiat bun şi dulce». De ce să renunţăm noi la el, nu ştiu. Oamenii sunt porniţi tot timpul să se dezmintă, să se renege, să se bronzeze dacă sunt prea albi, să se decoloreze dacă-s prea smoliţi, să devină tragici dacă sunt joviali şi invers. Dar eu sunt gata să jur oricând, nu-I vreau pe Jean Constantin invers decât e...
