REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Jachetele galbene” – cronică de film


     Aşadar, fiica unui director de muzeu, după toate aparenţele mai curând la vârsta dragostei decât a grădiniţei, scoate un tablou presupus a fi de Tintoretto în grădină, să-I fotografieze — pentru că noi, cum descoperim un Tintoretto, harşt cu el în grădină, să-l fotografiem, pentru cercul fotografilor amatori. Este drept, fata prezintă semnele unei inteligenţe neobiş­nuite, comunicarea ei cu lumea înconjură­toare colegii, admiratorul, tata — se împlineşte laconic şi miezos prin «Lasă-mă în pace!», «Du-te naibii!», «Vai, tată, am uitat ceva». Dar la urma urmelor şi ca să fim în tonul proaspăt, tineresc al filmutui, «unde naiba» era tata în timp ce fata ex­punea tabloul în grădină numai bine ca să fie furat?... Pe urmă, o cucoană într-o ma­şină roşie, încredinţează tabloul unui tânăr trecător, dar nu, nu un oarecare, ci tocmai tânărului care găsise o pereche de ochelari ciudaţi, uitaţi în clasă şi nerecuperaţi de alt tânăr inteligent, ochelari pe care acum şi-i pune pe nas taman la timp, ca să fie confundat cu acela. Bineînţeles, tot întâmplător, el este şi admiratorul fetei cu pricina, adică cu tabloul. Este adevărat că, neştiind ce rol important joacă ochelarii, tânărul trece liniştit pe lângă maşina roşie, dar cucoana nu se lasă, nu şi nu, ea opreşte maşina, opreş­te şi băiatul care în mod atât de evident n-o aştepta, rosteşte cu o magnifică senină­tate: «Hei, tinere, tu trebuie să fii băiatul care...» şi, în ciuda aproximaţiei îi înmâ­nează scurt preţioasa pânză, bine ascunsă într-un bloc de desen. Tânărul nu protes­tează, ia blocul de desen, îl desface repede să vedem ce conţine, noi vedem, vede şi el, dă din umeri, adică: «Prostii»! şi, pe urmă, aşteaptă puţin să apară colegul inteligent care-şi uitase ochelarii ciudaţi în clasă. Acela chiar apare, deşi nu mai era cazul, întrucât, după ce că întârziase la întâlnirea cu maşina roşie, nici măcar nu purta semnul de recunoaştere, adică ochelarii, pentru că ochelarii îi purtase celălalt. Adevărul este că el nu apare în virtutea unei judecăţi lo­gice, ci conform scenariului în care stă scris că el trebuie să recupereze blocul de desen, pentru ca filmul să-şi desfăşoare până la capăt incredibila aventură cu un Tintoretto furat cu concursul unor tineri drăguţi, nevinovaţi şi cam săraci cu duhul şi recuperat tot cu ajutorul lor, şi tot graţie scenariului, pentru că altfel nu era cu putinţă.
     Uşor jenaţi de situaţia paradoxală în care sunt puşi — adică ba de mintea copiilor, ba sherlock holmesi geniali, tinerii actori neprofesionişti, dealtminteri drăguţi, sim­patici şi în civilie precis inteligenţi, se mişcă prin cadru ca-n transă, rostesc într-un fi­resc fabricat cu o stângăcie înduioşătoare replici copleşite ca şi personajele lor de banal şi stupiditate, iar când, năpădiţi de o sfântă nevoie de adevăr omenesc autorii le-o cer, se răţoiesc unii la alţii, limpede şi articulat: «Mama mă-tii!», «Fir-ai al dracu­lui», «Du-te dracului». Da. Între timp nişte tineri În jachete galbene, meşteresc ceva într-o magazie, de unde şi titlul filmului.
     Degajaţi, glumeţi, veseli, veseli până la euforie, cu flamura «film de actualitate, cu, despre şi pentru tineri» fluturând în vânt,  autorii — scenariul Ovidiu Zotta, om cu experienţa scrisului pentru copii, regia Dan Mironescu, tânăr debutant încă fără expe­rienţă în ale cinematografului — zburdă fericiţi de pe pârtia de schi în atelierul şcoală şi de acolo în sala de antrenamente şi de acolo pe străzi, fericiţi şi pe deplin convinşi că prezintă o imagine complexă, vie, autentică a tineretului, fără măcar să bage de seamă că imaginea este cel puţin penibilă. Ei plutesc, plutesc peste toate golurile fil­mului — de idei, de concepţie, de elemen­tară cunoaştere a ortografiei cinematogra­fice — şi nu se opresc decât spre final ca să dea cu tifla filmului istoric, într-un mo­ment de surexcitare băscălioasă — ăsta e cuvântul, ce să fac?! — care, între noi fie vorba, s-ar fi potrivit cu mult mai bine fil­mului lor. Îi urmează, trăgându-şi sufletul, un tânăr operator cu destule filme la acti­vul lui — Marian Stanciu — care se străduie din răsputeri să lege prin imagine capetele scămoşate ale acestei poveşti scrisă pen­tru preşcolari şi interpretată de adoles­cenţi.
     Trist debut. Dezolant. Şi îngrijorător. Pentru că tânărul debutant nu a luat lecţii de regie în timpul liber, el este absolvent al Institutului de artă teatrală şi cinemato­grafică «lon Luca Caragiale». El nu şi-a făcut filmul pe banii lui, ci finanţat de o casă de filme, dealtminteri onorabilă şi bine intenţionată, pentru că, nu-i aşa, «tre­buie să încurajăm debuturile». Din păcate, în cazul de faţă, debutantul nu de încuraja­re avea nevoie, curaj, ca să-I numesc aşa, avea şi singur, în cazul de faţă folositoare tuturor, dar mai ales lui, ar fi fost o porţie zdravănă de descurajare. Măcar până ar fi aflat că filmul nu este o glumiţă de licean, ci o meserie serioasă care, ca orice mese­rie, mai întâi se învaţă şi apoi se practică. Cu trudă. Cu modestie. Cu respect. Mai ales cu respect.
(Cinema nr. 10, octombrie 1979)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: dan mironescu, emil hossu, eva sirbu, film de actualitate, jachetele galbene film, marian stanciu

Opinii: