Desigur, uităm. Legile firii spun că este absolut necesar, igienic chiar. Poate n-ar strica o discuţie cu un psiholog pentru a vedea care e mecanismul memoriei selective, al uitării, dar şi de ce atâtea terapii actuale se străduiesc, te obligă să te cufunzi şi să scormoneşti în trecutul tău, în amintirile tale, voit sau involuntar îngropate, îndemnându-te să te împaci cu ele pentru a te putea vindeca. Deci, haideţi să începern să ne vindecăm, amintindu-ne...
În zona artistică uitarea cred că are şi alte resorturi, alte măsuri şi consecinţe. Sigur, îi uităm pe cei care încă sunt Iângă noi, din graba cu care vrem mereu să prindem clipa ce va veni, dar îi uităm mai ales pe cei care nu mai sunt printre noi, din ingratitudine, din nerecunoştinţă, din orgoliu, din stupida nevoie de a ne ignora rădăcinile. Maeştrii, profesorii ţi-i alegi de pretutindeni, nu doar de la cei de la care ai învăţat în mod direct. Cultura se face prin osmoză şi nimic nu diminuează meritele cuiva dacă recunoaşte public artiştii pe care îi admiră şi care i-au fost reper şi măsură.
Profesorul Suchianu afirma cu umorul său mucalit: „aprecierea unui film bun se plăteşte cu plictiseala vizionării a mii de filme proaste!”
Era un îndemn ca nu doar criticii, ci şi ceilalţi cineaşti să cunoască filmele colegilor lor.
La noi, în aceşti ultimi 13 ani de zbuciumată şi deseori nedreaptă „tranziţie”, legea uitări s-a aplicat ca o ghilotină, ca blestemul care obligă să nu se rostească niciodată numele celui care a incendiat Biblioteca din Alexandria pentru a fi şters, pe vecie, din memorie. Pentru unii lespedea tăcerii definitive e poate o măsură dreaptă, pentru alţii, însă, nu. Şi dacă numele lor n-a mai fost rostit este şi din lăcomia de a trăi noua clipă, şi mai ales pe cea viitoare — atât de promiţătoare!
Cred că o revistă de cinema este datoare să găzduiască în paginile ei un „memento” pentru cei pe care i-am cunoscut şi nu mai sunt, dar şi pentru cei care există, încă, ascunşi în diferite conuri de umbră. Astfel fie din propriile-mi amintiri, fie recurgând la unele mediate prin mărturiile altora — am putea „sta de vorbă” cu
Victor Iliu şi
lulian Mihu (profesorii celebrei clase de regie−film care a devenit emblematica „generaţie ‘70”, colegii mei din IATC-ul de atunci), cu arhitecta scenografă
Marga Moldovan (părea o sabie de oţel de Toledo, dar spre durerea noastră s-a dovedit fragilă şi vulnerabilă, prea devreme frângandu-se singură), cu operatorii
Nicu Stan (am să-l văd totdeauna cu ochii vii; străpungători, „adunând Iumina în pumn”) şi Sandu Groza; (un maestru al imaginii care afişa un calm neobişnuit şi chiar făcea băşcălie de agitaţia din jur) cu lleana Predescu, o rara avis în filmul românesc, apariţie datorată tot lui lulian Mihu, cu doamna Iva Dugan Igiroşanu, martor încă viu al filmului românesc de la început de secol — şi cu mulţi alţii…
Şi fiindcă este greu să aleg cu cine să încep pentru ca unii să nu-i umbrească pe alţii, voi lăsa cronologia să decidă.
Ocupându-mă ca producător delegat de filmul
Iva Diva (regia
Ştefan Velniciuc, la sugestia soţiei sale, Jeanine Stavarache, nepoata doamnei Dugan) am avut prilejul să o cunosc pe doamna Yvonne Bérejan-Buzdugan.
Născută la începutul secolului, în 1910, soţie a cineastului şi artistului plastic Horia Igiroşanu, doamna Iva Dugan (nume de afiş) are încă o memorie vie şi un real har de a povesti. O făptură micuţă; o mână de om, adusă de spate, dar cu ochii vii, trăieşte singură în ceea ce cândva s-a numit „un apartament”, într-un imobil ce se clatină de pe Calea Griviţei. Acum încăperile sunt aproape goale; mobile, tablouri, lucrări semnate de Horia Igiroşanu, alte obiecte-amintiri, arhiva personală, treptat toate s-au împuţinat: pe unele le-a vândut ea, pe altele le-a donat sau dăruit, altele au fost luate „cu împrumut”, sau... Dumnezeu şi unii oameni mai ştiu ce s-a întâmplat cu ele…
Iva Dugan a jucat între anii 1926−1933 în câteva filme regizate de soţul ei:
Iancu Jianu, Haiducii, Ciocoii, Insula şerpilor. A fost atrasă în special de roluri în travesti, după modelul actriţei americane Bebe Daniels, adorând să călărească şi neinteresând-o rolurile vremii în care toate actriţele „behăiau după amor!”.
Mărturiile sale, fragmentele de filme păstrate la Arhiva Naţională de Filme, presa vremii şi fotografiile, au alcătuit această confesiune, „o schiţă de portret” numită
Iva Diva. Filmul prezentat la festivalui CineMAiubit în decembrie 2001, a stârnit o reacţie emoţională peste cele mai optimiste aşteptări ale noastre, mai ales în rândul tinerilor. Sala s-a ridicat în picioare şi a aplaudat minute în şir...
În revista „Contemporanul”,
Călin Căliman numindu-I „leac împotriva uitării”, îi dedica un amplu articol din care spicuim doar ideea că „autorii au încercat — şi au şi reuşit — să salveze o lume, o epocă, un timp de altădată al filmului românesc, care risca să fie înghiţit de apele tulburi ale timpului”, iar
Irina Coroiu în „România literară” îl considera „nestemata ediţiei”.
Micuţa doamnă pe care am găsit-o de câteva ori hrănind maidanezii din jur cu banii din vânzarea mobilelor stil, trăieşte liniştită, suspendată într-o lume a ei, fără ziare sau televiziune, interesând-o prea puţin schimbările din ultimul deceniu (peste ea, de altfel, au mai trecut două războaie, refugii, rebeliuni; regimuri diferite); cu greu mai zăboveşte pe paginile unor cărţi — câte i-au mai rămas! — şi o admiră, în continuare, pe Marguerite Yourcenar. Cu eleganţă, deşi îşi doreşte doar „cartofi calzi, cu unt, dar, ştii, nu se fac singuri!” nu ezită să-mi ofere, cu generozitate de gazdă, puţină ciocolată sau o ceaşcă de ness! Cu toate că lumea de azi îi spune puţin, „Premiul de excelenţă” primit la festivalul din decembrie a tulburat-o profund; la coborârea de pe scenă murmura, aproape printre lacrimi: „Uneori visele se împlinesc”
Iva Diva, film realizat de Editura Video, a fost transpus şi pe casete VHS care se găsesc spre difuzare, deschizând o serie intitulată „Pionierii filmului românesc”. Noi sperăm că este doar începutul. Acest demers de recuperare se întâlneşte cu explozia de filme româneşti programate pe toate canalele TV.
