Şoseaua Kiseleff, fâşâit de limuzine pe asfaltul încins, o curte umbroasă, pustie, statuia lui Eminescu înaltă şi crudă ca arborii din jur, scări scârţâitoare mirate de absenţa poeţilor contemporani şi, în acest vid de sfârşit de vară, în cabinetul său de la Uniunea Scriitorilor, neobositul preşedinte Zaharia Stancu. E încă dimineaţă, pe masă corespondenţa nedeschisă, presa mirosind a cerneală, ziare cu fotografii de pe litoral, un reportaj colorat despre o filmare cu zece mii de figuranţi, o carte străină cu un nume uşor de tradus: „Um pedço de terra” — „Un petec de pământ”, în limba portugheză.
— Operele Dvs. au un destin asemănător, în multe privinţe, aceluia al filmului: ocolesc pământul, dăruindu-se rând pe rând graiurilor şi popoarelor. Dar aceasta este — mărturisesc — numai o introducere, o racordare la subiectul spre care intenţionez să vă corup. Problema pe care vreau să v-o pun ar fi următoarea: lubiţi filmul? Vă număraţi printre întâii lui contemporani. Generaţia Dvs. a fost contemporană cu filmele lui Méliès, pe urmă cu intrarea filmului în vârsta lui conştientă, cu devenirea lui ca artă. Ceea ce pentru noi este perspectivă completă, pentru Dvs. a fost drum bătut din aproape în aproape, mărunţit cu pasul, încercat cu sensibilitatea. Am fi curioşi să ne jalonaţi din unghiul Dvs. subiectiv, de martor ocular, etapele acestui drum. Mai exact, să ne vorbiţi de filme ca de nişte prime iubite. Şi ca să începem cu începutul: care a fost întâiul film de care vă amintiţi, întâiul film pe care l-aţi văzut?
— Întrebarea are, pentru mine, două răspunsuri. Întâiul film de care îmi amintesc nu este şi pe care l-am văzut, pentru că l-am văzut cu ochii tatei. Lucrul cel mai interesant este că tata nu ştia carte. Prin 1909-1910, el a plecat la Bucureşti să-l vadă pe fratele meu Gheorghe, care era elev la Seminarul Central. Bineînţeles, fratele meu, care avea 17-18 ani, I-a luat pe tata şi l-a dus la un cinematograf, unde rula un film franţuzesc. Filmul avea ca subiect anul 1812, cu expediţia lui Napoleon la Moscova, cu arderea şi părăsirea Moscovei, cu retragerea până la Berezina, şi dincolo de Berezina, a rămăşiţelor armatei franceze. Am spus mai înainte că tata nu avea carte; dar avea o memorie şi un dar al povestirii rar întâlnite. Întors acasă, a uitat să ne spună dacă pe fratele meu Gheorghe l-a găsit sănătos, ne-a adunat însă în jurul lui şi, mai bine de două ore, ne-a povestit filmul, cu toate, dar absolut cu toate amănuntele cu partizanii, cu soldaţii în zăpadă, cu împăratul care era trist, cu arderea Moscovei... Să nu mă întrebaţi titlul filmului, mai târziu, când eu am devenit jurnalist şi scriitor la Bucureşti, am căutat această peliculă cu dorinţa fierbinte de a o vedea şi eu. N-am găsit-o, şi aş fi chiar azi foarte recunoscător aceluia care m-ar ajuta să-i dau de urmă.
De întâiul film pe care am reuşit să-I văd cu ochii mei se leagă o altă amintire. (Întâmplarea face ca tocmai cu câteva zile în urmă să mă fi gândit la acest episod). Era tot prin 1909-1910 când, în vacanţa de Paşte, la una din cârciumile din sat s-a prezentat un târgoveţ. Avea în spate un sac din care, punându-l jos şi desfăcându-l, a început să scoată nişte cutii. A spus în gura mare cârciumarului şi oamenilor din cârciumă, printre care se afla şi învăţătorul satului, că a venit la noi să dea o serie de reprezentaţii de cinematograf. Aproape nimeni nu auzise până atunci acest cuvânt. Oamenii s-au arătat curioşi, vestea s-a răspândit repede şi, în mai puţin de o jumătate de oră, tot satul — mai ales că era zi de sărbătoare — s-a adunat la cârciumă. Târgoveţul a făcut o înţelegere cu primarul şi învăţătorul ca, timp de două-trei zile, sala şcolii primare să-i stea la dispoziţie. Pe peretele din fund al clasei el a prins o mare bucată de pânză. Au fost aduse nişte rogojini cu care au fost acoperite ferestrele, şi, acolo unde se afla catedra, omul şi-a aşezat aparatele. Pe urmă a trecut la uşă şi a luat de la fiecare ins care voia să intre zece sau cincisprezece bani. Între picioarele celorlalţi oameni mă găseam şi eu, aşteptând cu sufletul la gură. Am auzit un hârâit care îmi zgâria destul de neplăcut urechea şi am înţeles că târgoveţul învârtea un fel de manivelă. Şi atunci s-a petrecut minunea. Pe ecran au început să defileze soldaţi ruşi, foarte bine îmbrăcaţi, iar de undeva, din alt colţ al pânzei, defilarea acestor soldaţi o privea, după cum ne explica omul care învârtea manivela, ţarul. Defilarea a durat câteva minute, după care pe ecran a apărut o locomotivă trăgând multe vagoane. Cum venea spre noi, mulţi au început, ca în anecdote, să ţipe. Tuturor le-a trecut emoţia şi — dintr-odată — ne-am pomenit în Australia, unde nişte oameni îmbrăcaţi orăşeneşte culegeau livezile lor de mere, cu maşinile. Ultimele imagini care ne-au fost arătate erau străzile, foarte pline de oameni, ale unor oraşe străine. Toată reprezentaţia a durat aproximativ 15-20 minute, după care rogojinile de la ferestre au fost date la o parte, uşa descuiată, iar spectatorii rugaţi să iasă pentru a face loc altora. Timp de două-trei zile, aceste scurte fiIme au fost văzute de toţi oamenii din satul nostru, ba chiar din satele vecine.
Târgoveţul a plecat şi au trebuit să treacă patru-cinci ani până când, isprăvind şcoala primară şi mutându-mă la oraş, am putut să văd, într-o sală de cinema adevărată, un film adevărat. Era un film poliţist german, după care au urmat o serie de filme de război franceze şi germane...
— Şi iată-ne intrând, împreună cu Dvs., în vârsta conştientă a cinematografului. Care este cea mai puternică amintire a acestei perioade, când filmele începeau să-şi aibă numele şi actorii lor?
— Mi-am amintit totdeauna cu o inexplicabilă plăcere de un film făcut după comedia „Zaza” a nu mai ştiu cărui autor francez. Poate datorită actriţei şi actorului care, ani de zile după aceea, s-au aflat printre stelele filmului de pe continent şi din Statele Unite. E vorba de Gloria Swanson şi de Adolphe Menjou. Venit la Bucureşti, n-am scăpat de ispita superproducţiilor vremii, ducându-mă la cinema „American” de pe Calea Moşilor să văd romanticul
Judex de Louis Feuillade şi înfricoşătorul serial
Misterele New Yok-ului. Fără îndoială, ca toţi oamenii din generatia mea, am adorat pe actorul şi regizorul de geniu Charlie Chaplin, fatalul cuplu Sternberg−Marlene Dietrich, pe enigmatica Greta Garbo... Dar, mai presus de orice, am simţit uriaşa forţă a cinematografului atunci când, dintre cele câteva filme ale lui Eisenstein, a ajuns, înainte de război, pe ecranele noastre inegalabilul
Crucişător Potemkin…
— Filmul era considerat la acea dată o artă, sau continua să fie privit ca o distracţie?
— Depinde de cine făcea consideraţia. Noi, scriitorii, credeam (ceea ce credem şi acum) că filmul este o artă, o artă plină de răspundere, foarte ambiţioasă, greu de realizat. Marele public credea însă că filmul este o distracţie. Noi am crezut, încă de pe atunci, şi credem cu atât mai mult azi, că filmul poate sluji, şi trebuie până la urmă să slujească, idealurile cele mai nobile şi cele mai înalte ale omului. Filmul poate incita, de pildă, la război, după cum poate duce o acţiune cu largi răsunete împotriva războiului. Îmi place să-mi amintesc (iată cât de împrăştiat vin amintirile!) că unul dintre cele mai frumoase filme care au slujit între cele două războaie ideea eliminării războiului din viata popoarelor a fost făcut dincolo de Ocean de un regizor care se născuse în România. Filmul se chema
Pe frontul de Vest nimic nou, iar numele regizorului născut în România era Milestone.
— Aţi avut cunoştinţe printre cineaştii timpului?
— Am cunoscut o mulţime de oameni care mi se recomandau drept cineaşti. Nu-mi amintesc nici filmele, nici numele lor. Îmi aduc însă foarte bine aminte că fiecare personaj se considera ceva mai bun decât Eisenstein. (Bineînţeles, nu mă refer la cineaştii români!)
— Cum îşi făcea datoria critica cinematografică şi care erau raporturile ei cu publicul vremii?
— Toate, dar absolut toate publicaţille îşi aveau cronicarul lor cinematografic, care trebuia să se pronunţe asupra filmului chiar a doua zi după ce-l vizionase. Revista „Rampa” se preocupa zilnic de problemele literare, teatrale şi cinematografice. Unii dintre cronicarii de film izbutiseră să capete credit nelimitat din partea publicului. Nici nu se concepea să aibă loc o premieră cinematografică fără ca ziarele să nu se ocupe, prompt, de calitatea sau de lipsa de calităţi a filmului. Din nefericire, numai unul singur dintre aceşti cronicari mai trăieşte. Este ilustrul nostru amic
D.I. Suchianu.
— Ce atitudine aţi luat faţă de apariţia filmului sonor?
— Eu am primit cu o foarte mare bucurie apariţia filmului vorbit. M-a surprins atunci, şi mă miră şi azi, că unii dintre cei mai inteligenţi cronicari printre care se număra şi Suchianu — au scris sub iscălitură, în ziare de mare tiraj, articole prin care susţineau că filmul sonor va contrazice gustul publicului şi că după un timp destul de scurt casele de cinematograf de pretutindeni vor renunţa la acest uriaş câştig tehnic şi se vor întoarce la filmul mut. Lucru ce nu s-a adeverit...
— ...Cu unele excepţii…
— Supărător era că, la început, s-a făcut abuz de glasul actorilor şi s-a mers până acolo încât unele filme nu erau altceva decât piese de teatru transpuse pe ecran, ceea ce nu mai semăna de loc cu ceea ce doream noi să vedem pe ecrane.
— Credeţi în autonomia filmului ca artă? Este o artă care poote merge pe propriile picioare sau numai sprijinită de braţul celorlalte arte?
— În ce priveşte teatrul, nu pot nega că filmul este o artă cu totul deosebită de teatru. În ce priveşte literatura în general, vă voi răspunde nu ca un scriitor, ci ca un om căruia îi place să vadă din când în când un film bun: cred că filmul trebuie să aibă la rădăcina lui un scenariu; n-am văzut niciodată un film bun care pleca de la un scenariu mediocru.
— Dar scenariul cinematografic mai este, oare, în general, literatură, sau a câştigat o calitate nouă, specifică?
— Nu cred că scenariul este literatură, dar cred că el nu se poate îndepărta prea mult de literatură.
— Însemnează, oare, că suspicionaţi filmul de dependenţă faţă de literatură? Că nu acordaţi credit unui Iimbaj al lui şi numai al lui?
— Este posibil ca acest limbaj să existe. Şi poate chiar există. Dar filmul bun trebuie să plece întotdeauna de la o bună literatură.
— Spre deosebire de celelalte arte, filmul a creat, poate şi datorită epocii în care s-a pus în mişcare mecanismul său, un fenomen inedit: vedeta. Socotiţi vedeta un rău necesar — necesar caracterului popular al acestei arte?
— Nu cred că vedeta este un rău necesar. Bineînţeles că, de la caz la caz, de la film la film, vedetele pot fi indispensabile. Nu însă indispensabile artistic. Îi respect infinit pe regizorii care nu se reped, atunci când fac distribuţia unui film, la marile vedete — uneori obosite de timp, aiteori năzuroase din cauza unei anumite glorii. În această privinţă, aş aduce o laudă sinceră şi foarte călduroasă lui
Pintilie. În mult controversatul său film
Reconstituirea, Pintilie ne-a înfăţişat câteva elemente tinere de excepţională valoare — după părerea mea — care, înainte, aveau nişte nume cu totul sau aproape necunoscute. De-a lungul a două decenii, cât am fost director al Naţionalului bucureştean, nenumărate au fost conflictele mele cu diferite conduceri ale cinematografiei. Mi se cereau, pentru un rol de două−trei fraze şi pentru o apariţie de câteva secunde, actori fruntaşi. Uneori nu izbuteam să fac faţă presiunilor, şi atunci actori de mâna întâi ai Teatrului Naţional realizau scurte apariţii cu totul stupide în roluri periferice. „Ce, nevoie aveţi de aceste vedete teatrale — întrebam pe cei ce făceau solicitarea — dacă nu aveţi roluri pe măsura talentului lor?” Mi se răspundea invariabil: „Pentru afiş, avem nevoie de numele lor pentru afiş, înţelegeţi Dvs., ca să atragem publicul”. Nu aveam ce să le mai răspund. Mă uitam în ochii lor şi vedeam, dacă nu întotdeauna întuneric, cel puţin o ceaţă...
— Rezultă de aici, indirect, că sunteţi admiratorul filmului sobru, frust, realizat cu mijloace obişnuite…
— Dintre filmele pe care le-am văzut în ultimii ani, nu pot să uit
Insula lui Kaneto Shindo. Actori: un bărbat, o femeie, doi copii şi, pe undeva, cam pe la mijlocul filmului, o neînsemnată figuraţie. Recuzită: patru căldări, două cobiliţe. Peisaj: o bucată de mare, o parte dintr-o stâncă aridă. Cuvinte: niciunul. Numai, la un moment dat, un strigăt. Strigătul femeii care primeşte două palme din partea bărbatului, De câte ori am văzut şi am revăzut acest film — şi l-am revăzut de multe ori — am avut impresia că atât scenariul cât şi regia îmi aparţineau. Nu vreau să spun că am dorit vreodată sau că aş dori să devin regizor. Dar cine a citit povestirea mea „Costandina” va înţelege mai uşor de ce mi s-a părut că scenariul filmului este scris de mine...
— În afara „Costandinei” — bucată într-adevăr soră cu „Insula”, nu numai prin asemănarea de atmosferă, dar şi prin concizia cinematografică a scriiturii — care din operele Dvs. socotiţi că ar mai fi bune pretexte de film?
— Toate.
— Dar în primul rând...
— „Jocul cu moartea”, „Şatra”, „Ce mult te-am iubit...” în cazul din urmă, regizorul ar trebui să fie însă, în acelaşi timp, un poet…
— V-aţi încredinţa operele unui regizor cu mare personalitate, dacă aţi şti că acesta le-ar subordona propriei lui personalităţi, dându-le o nouă viziune, diferită (diferită nu în spirit, ci în limbaj) de a Dvs.?
— Da, bineînţeles, fără asta nu se poate... Dar depinde cui?
— Este, într-adevăr, nefiresc ca un scriitor ajuns la audienţa naţională şi internaţională de care vă bucuraţi să nu fi intrat încă în atenţia producţiei cinematografice... Cum se explică?
— Fără îndoială că şi eu, ca şi alţi scriitori, am avut dorinţa ca măcar unele din cărţile mele să fie izvorul unor filme, şi aş vrea ca această dorinţă a mea să nu rămână nerealizată. Înainte de a explica această afirmaţie, trebuie să fac aici mărturisirea că aproape toate romanele mele, prin dialogul şi prin mişcarea lor, prin întreaga lor construcţie, sunt foarte aproape de ceea ce noi numim scenarii.
— De ce nu s-au făcut filme după aceste scenarii?
— Cred că sunt alţii mai îndreptăţiţi decât mine să răspundă. Adevărul este că majoritatea zdrobitoare a celor care s-au ocupat de filme n-au fost nişte producători de filme, ci numai nişte modeşti şi foarte cinstiţi funcţionari. Între artă, fie ea şi cinematografică, şi birocratism n-a existat şi nu poate exista nicio afinitate. Nici chiar în condiţiile puternicei industrializări a cinematografului, care e mereu invocată. E aici, din păcate, un cerc vicios: dacă filmul nu are în el artă, nu poate fi nici industrializat. În fiecare an se realizează pe glob mii de filme. Noi, cu mica noastră producţie, nu putem răzbate în lume decât prin filme extraordinare, care să fie construite pe scenarii excepţionale, pe adevărurile vieţii, pe marile talente ale regizorilor, actorilor, scenografilor şi tehnicienilor noştri. Or, vreau să subliniez aici un paradox: aceştia nu sunt mai prejos decât colegii lor din oricare ţară a lumii şi, totuşi, nu pot să nu constat cu regret, de mulţi ani, că această armată, care ar putea să aducă servicii imense poporului şi statului nostru, se leagănă, din cauze pe care nu vreau să le discut aici, într-o dulce adormire. Trebuie să vină de undeva un impuls şi o deschidere largă spre toate adâncimile vieţii şi spre toate orizonturile. În caz contrar, această mare armată a cineaştilor noştri va continua să ne pună la dispozitie, în cele mai multe cazuri, filme lâncede, cenuşii, neinteresante.
Îmi dau seama cu toată seriozitatea că, în sfârşit, a sosit momentul în care să strângem toate talentele scriitoriceşti, regizorale, actoriceşti şi tehnice de care dispunem, pentru compunerea unor scenarii, pentru turnarea unor filme de o înaltă calitate artistică, politică şi socială. Este de netolerat, după părerea mea, să rămânem printre ultimele ţări care nu reuşesc să dea o producţie cinematografică de valoare.
— Am vrea ca dorinţa Dvs. să fie o bună profeţie, iar profeţia aceasta să fie de bun augur. E timpul, însă, să ne întoarcem la întrebarea de la început, rămasă singura, fără răspuns: „lubiţi filmul, Zaharia Stancu? Sunteţi printre întâii lui contemporani”.
— Vreau să fiu sincer: îl iubesc atunci când este bun, îl detest atunci când nu îmi place.