— Am amintiri despre cinematograf încă de acum şaizeci de ani, şi bineînţeles că amintiri frumoase. Se pare că e vorba de o pasiune ereditară: mama mea — ţin minte — vedea câte două filme pe după-masă (ca să-şi dea emoţii!). Eram dus, bineînţeles (cum se întâmplă şi azi, uneori, cu copiii), doar la filme educative, ca, de pildă,
Războiul Independenţei. S-a râs mult pe seama naivităţilor acelui prim film românesc, şi mai ales s-a râs pentru că, din cauza sărăciei realizatorilor, acelaşi figurant era pus să treacă de două-trei ori prin faţa aparatului, spre a se da iluzia opulenţei. La zece ani, câţi aveam, fireşte că n-am observat acest lucru.
Am rămas acelaşi până azi: înghit trucuri cu nevinovăţie. «Je suis peuple», cum ar zice francezul. «Sunt popor», adică accept iluzia, nu pun distanţă critică. De aceea, poate, îmi plac foarte mult western-urile, unde mi se satisface simţul de dreptate. Mi se pare că toate calităţile morale pozitive sunt privite azi cu atâta ironie, încât numai filmul acesta concede să le mai cinstească. Nu-mi displac nici chiar filmele în care tinereţea, dragostea, happy-end-ul triumfă. Chiar desenele animate mă amuză copios, şi chiar dacă uneori nu le pricep, complexându-mă şi dându-mi iluzia că sunt mai copil decât copiii. De altfel, după o săptămână de oboseală, privesc cu asiduitate programele duminicale de televiziune, inclusiv cele destinate copiilor şi inclusiv cele pe care le evită copiii înşişi. Îmi spun că filmul trebuie să fie un corectiv, să reprezinte nevoia omului de a fi optimist. lată, am să vă mărturisesc că nu-mi plac filmele de groază, serialele negre, genurile de teroare. Nu-mi place nici neorealismul, care-mi arată prea minuţios nenorocirea altora. Ne-am învăţat să gândim despre fericire cam abstract, ea a ajuns cu timpul o noţiune metafizică. Oamenii, însă, trăiesc din întâmplări mărunte. Fericirea, chiar când vine, nu poate fi gustată dacă o absolutizăm. Filmul trebuie să ne dea motive să fim măcar satisfăcuţi, dacă nu fericiţi...
— Cu ce sentimente priviţi astăzi copilăria şi adolescenţa filmului?
— Cu un mare amuzament, dar şi cu puţină duioşie. Dacă n-am văzut filmele lui Lumière şi Méliès, mărturisesc că am vibrat alături de vedete ca Francesca Bertini şi Henny Porten, că am cunoscut din plin acele pâlpâiri ale filmului de început, care îl făceau să semene cu un desen grafic. Că am apucat cinematograful «Select», unde în timpul neutralităţii şi al ocupaţiei te întâmpina un portar în uniformă de amiral, păzind parcă nişte afişe mari care, în română şi germană, anunţau: «Astă-seară program extraordinar cu Hella Moja». Şi îmi mai amintesc un episod eroi-comic din timpul neutralităţii, când toată opinia publică era pentru intrarea în război şi recucerirea Transilvaniei. Atunci, într-un jurnal de actualităţi, când a apărut kaiserul trecând trupa în revistă, la galeria «Selectului» s-au auzit fluierături şi o voce: «Lăsaţi-l să se apropie». A fost nevoie să se aprindă luminile spre a se tempera tumultul, şi atunci, aplecat peste balustrada balconului, am văzut un om cu mânecile suflecate şi cu pumnii încordaţi. Pentru mine, el face parte din istoria cinematografului, din istoria mea subiectivă, bineînţeles.
Am urmărit toată evoluţia Gretei Garbo, de la
Gösta Berling şi până la filmele ei vorbitoare. Împreună cu Camil, eram entuziasmat de ea, şi-i urmăream filmele mai vechi ducându-ne la periferie, unde mai rulau.
Pe una din cărţile sale, Camil Petrescu mi-a scris un autograf privitor la aceste escapade cinefile. (Lui Şerban Cioculescu, critic redutabil, amant exasperat, lucid şi platonic al Gretei Garbo, amic fermecător şi bun camarad. – Camil Petrescu
Azi, 24 mai (1928, n.n.) cei doi jos semnaţi am luat tramvaiul electric şi transportatu-ne-am la cinemotograful Model ca să vedem şi să slăvim cum se cuvine pe Greta Garbo cea păcătoasă şi totuşi albă şi fără prihană. – scrisul lui Şerban Cioculescu, n.n.)
Pe urmă a venit Marlène (impuritatea opusă purităţii), pe urmă sonorul (
D.I. Suchianu pledând împotriva lui), pe urmă conştientizarea filmului şi acei mulţi teoreticieni proorocindu-i mereu pieirea iminentă. Aceştia îmi amintesc mereu de prezicerea Doamnei de Sévigné. (corneilleistă), care, în disputele epocii, spusese că teatrul lui Racine va dispărea odată cu cafeaua turcească...
— Vă mai înrudiţi cu cinematograful şi prin următoarea împrejurare: «întâiul film românesc», veşnică, perpetuă promisiune, a apelat în câteva rânduri la ecranizarea operei caragialiene, pe care dvs. o cunoaşteţi ca nimeni altul. Care vi se par a fi cele mai mari reuşite şi nereuşite?
— Fără îndoială,
Noaptea furtunoasă a lui
Jean Georgescu mi se pare singura împlinire totală. Numai aici mi s-a părut că tot ceea ce fusese adăugat de cinematograf textului caragialian îşi găsea bine locul: «Unionul», atmosfera anului 1878 etc. Filmele care au urmat nu mi s-au părut mai mult decât nişte potpuriuri, cu părţi mai mult sau mai puţin străine de spiritul operei originare. În ecranizarea schiţei «Diplomaţie», unde se sugerează că o tânără şi frumoasă femeie plăteşte un anume tribut pentru o biruinţă de ordin social, mi se pare a se fi ajuns chiar la limita trădării, Caragiale fiind, se ştie, alergic la orice trivialitate (în perioada berlineză, el returna abonamentul omagial la revista lui Ranetti, «Furnica» — pentru a-şi feri copiii de licenţe...).
— De la o categorie de spectatori la alta, i se atribuie acestei arte un rol când pur deconectant, când pur educativ, când pur artistic. Boală a copilăriei artelor, absolutizare, unilateralitate — ce credeţi?
— Filmul e cu totul altceva decât artele tradiţionale. În primul rând, el a ajuns, prin ecranul lat, prin culoare, să redea o altă dimensiune a lumii feericul, grandiosul, infinitul mic, locurile inaccesibile. El a mărit în proporţie considerabilă cunoaşterea universului. EI a devenit artă înrudită cu ştiinţa. Învăţământul ciberneticii, electronicii apelează chiar el la film. Nu mai vorbesc de călătoriile spaţiale; de acele transmisii selenare care fac să bată simultan sute de milioane de inimi. lată deci că filmul e apt să transmită emoţii pe toate lungimile de undă: de la cele naive, deconectante, de care vorbeam înainte, la solidaritate, de la cele de cunoaştere la cela autentic artistice.
Eu mă întreb ce-i scapă, în fond, cinematografului. Aş zice că el realizează dictonul lui Terenţiu: «Humani nihil a me alienum puto»...
— Filmul se află acum într-o acerbă competiţie cu teatrul, pentru graţiile unui public din ce în ce mai solicitat de alte şi alte preocupări. Uneori e socotit o rudă săracă a teatrului, alteori uzurpatorul său. Între aceste două arte, căreia îi acordaţi credit mai mare?
— Amândurora, dar pentru motive diferite. Teatrului, ca text... lar filmului, pentru că perspectivele lui sunt nemăsurate, pentru că el oferă, spre deosebire de teatru, două ordine de cunoaştere: realitatea şi fantezia. Teatrul dă fantasticul cel mult prin feeric, pe când filmul îl impune complex, pătrunzând în iraţional, lucru notabil într-o epocă în care se sondează absurdul, angoasa. Şi mai e un lucru: noi suntem foarte exigenţi la teatru, derutaţi de faptul că avem în faţă prezenţa corporală a actorului, ceea ce, în mod paradoxal, împiedică iluzia vieţii. Filmul redă iluzia mai bine decât teatrul, care când face naturalism ne displace, iar când face expresionism nu mai poate să ne comunice toate impresiile posibile...
