REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Iubiţi filmul, Miron Nicolescu?


«Blow-up? m-a mişcat ca o operă shakespeariană»
«Tehnica? nu de sonor sau de ecranul lat depinde gradul de artă al filmului»
     După ce ai trecut de portarii şi secretarele Academiei, drumuI spre profesorul Miron Nicolescu abia începe. Şedinţe, simpozioane, audienţe, comunicări, oaspeţi străini, teze de doctorat, colaborarea la revista, invidiată, «Argeş», televizorul, activitatea de savant, acea tânără populaţie a familiei care se cheamă nepoţi — iată numai câteva motive apte să îngrijoreze speranţele oricărei reviste de cinema, chiar dacă ea îşi spune «de cultură cinematografică».
     ...Pentru ca într-o seară, mai firească decât ai fi putut bănui, să te trezeşti, mai firesc decât ai fi putut spera, în faţa unui spectator, al cinematografului dar şi al tău. Ce-ai vrut să-i ceri? Păreri despre film? Amintiri? Dorinţe? Toate aceste vorbe ţi se par deşertăciuni, pentru că ele presupun de obicei din partea subiectului fie o oarecare desprindere de arta filmului, fie o prea pasionată apropiere de ea. Academicianul Nicolescu este un spectator ideal, echilibrat. Nu-i vom putea cere, faţă de film, uimirea pe care ar avea-o faţă de matematicile superioare, să zicem, colegul său René Clair de la Academia Franceză. Pentru d-sa, filmul e activitate umană, intelectuală, artă şi ştiinţă a secolului XX şi a eternităţii în acelaşi timp. Un film e nici mai presus, nici mai prejos decât o carte, o simfonie, o teoremă, o experienţă de biologie, o ipoteză arheologică: este un termen în această lungă serie a umanităţii victorioase; a scoate filmul din această serie ar fi nici a-I exalta, nici a-l umili — ar fi amândouă aceste lucruri la un loc: forţarea firescului... Întrebările pregătite cad, deci, neputincioase, notesul devine inoportun, vom asista la o discuţie fără stilou pe care Dumnezeu ştie cum vom mai reconstitui-o vreodată...
Ceva mai adevărat decât adevărul?
     Primele filme văzute? E greu să le stabilim. E mai uşor să vorbim de primele filme remarcate, de atmosfera în care au fost văzute, de aerul acelei epoci. Paris, 1925-1926, un cinematograf ciudat, pe strada Ursulinelor, un fel de Cinematecă în sensul de azi. Invazia vedetelor, lumea preţuind un zâmbet mai mult decât o inovaţie şi deodată un asemenea straniu cinematograf de fanatici şi un zâmbet mai trist şi mai adevărat decât celelalte, şi un nume nou într-un rol, Greta Garbo, şi un titlu, La rue sans joie... Povestea filmului acela... Ce aducea el nou? Era o capodoperă? Nu neapărat. Era triumful unui nume? Nici asta. Era un film, unul din acele filme în care seriozitatea autorului (Pabst) şi a vedetei aveau să se unească fericit. Unul din acele filme pătrunse de adevăr şi conştiinţă, care aveau să rămână cariatide pentru capodopere.
     Alte filme, Jannings, Chaplin, Gérard Philipe. Aceeaşi cinematecă, vizitată şi azi, uneori, în drumurile la Paris. Cinematograful «Select» din Bucureşti în anii interbelici. Roşu şi negru cu Mario Bonnard, părăsit după seria a doua pentru că se îndepărtase de romanul rămas prea viu în mintea cititorului lui Stendhal. Acelaşi film, cu Gérard Philipe — acceptat. Era mai fidelă ecranizarea sau era mai depărtată lectura? Dar în fond ce-i cerem unei ecranizări? Adevăr faţă de originea literară? faţă de viaţă? faţă de spiritul autorului? sau faţă de spiritul vieţii? De ce Blow-up, în fond şi el o ecranizare, devine o culme a filmului din toate timpurile? Pentru că în el se întâlnesc spiritul cărţii, spiritul regizorului şi spiritul epocii? Sau pentru că adevărul său este atât al artei, cât şi al vieţii? În fond (cine spunea asta? Anatole France?), «există ceva mai adevărat decât adevărul, şi acest adevăr este frumosul». Ce înţelegem prin «frumos», în această accepţie? Tot adevărul este cel mai frumos. Filmele neorealiste nu ne arătau o lume prea frumoasă, dar ele ne făceau să simţim această lume, să ne integrăm în această lume. Uneori ai impresia că ştii mai multe despre italieni decât despre propriii tăi concetăţeni, decât despre strada propriului oraş, tocmai pentru că acest cinematograf îţi dădea senzaţia participării. Era un cinematograf care infirma prejudecăţi. Mai rămân italienii, după Rocco..., poporul de boemi incurabili a cărui imagine ne-o acreditaseră legendele şi canţonetele? Neorealismul a fost o epopee fără subiect. În fond, a «povesti» măcar un film din această serie este aproape o absurditate. Fiecare film e un ton, o nuanţă dintr-o vastă operă care e psihologie, istorie, politică şi artă în acelaşi timp...
     Şi astfel, întrebări şi răspunsuri contopite, discuţia (să-i spunem «convorbire» ar fi nepotrivit pentru că liniuţele de dialog se întretaie prea tinereşte, prea «neacademic»!) alunecă mai departe. Cu înflăcărări cenzurate de momente de luciditate, cu afirmaţii topite de îndoieli. «Credeţi că filmul îşi datorează popularitatea faptului că e o artă-comprimat, capabilă să dea spectatorului într-o oră şi jumătate ceea ce o carte, de pildă, îi dă abia în mai multe ore de lectură?»... «Depinde cine e spectatorul. Un spectator ideal trăieşte un film ideal timp de o viaţă întreagă. EI revede fiImul în nenumărate situaţii neaşteptate ale vieţii sale. El poate modifica felul cum a receptat filmul întâia dată, în functie de experienţele de viaţă şi de artă cu care între timp s-a îmbogăţit. Persuasiunea filmului, provenită din capacitatea lui de a adânci timpul şi spaţiul pe moment este, cred, reversul calitativ al popularităţii sale, care este strict cantitativă»...
     «Ca umanist al unei ştiinţe exacte, credeţi că filmul, fruct al dragostei dintre artă şi tehnică, se poate emancipa acum de tehnică? Încercările de a-l perfecţiona tehnic — sonorul, culoarea, ecranul lat, televiziunea — îl mai pot modifica, în sens artistic, ori sunt divagaţii în afara lui, care nu-i mai pot schimba esenţa, estetica?»... «Cred că filmul a apărut, ca sinteză a celorlalte arte, exact în momentul când acest lucru a devenit omeneşte posibil. Bineînţeles că, fără a se fi copt condiţiile necesare naşterii lui, acest lucru n-ar fi fost posibil. Dar, odată apărut, el şi-a creat o existenţă proprie, care acum ni se pare foarte firească, «de când lumea». Prin strămoşii săi, ei este o artă milenară şi nu una care are în urmă doar 75 de ani! Toate modificările de care vorbeaţi Ie putem pune pe acelaşi plan cu «inventarea» sau, dacă vreţi, «reinventarea» lui. Ele sunt, ca şi naşterea lui, ferestre pe care tehnica le-a deschis spre o artă-sinteză, şi prin care putem vedea din ce în ce mai bine această artă. Faptul că aceste condiţii noi sunt, sau nu, folosite spre binele fiimului, depinde exclusiv de creatorii filmului, de felul cum ei ştiu să se lase văzuţi prin aceste ferestre...»
Unghiurile dintre artă şi viaţă
     «Totuşi filmul este mereu atacat, pus în discuţie — dacă e artă sau nu — de sceptici, pe motivul schimbării prea dese a veşmintelor. Mulţi purişti se întreabă dacă aceste perfecţionări tehnice nu apropie prea mult filmul de veridicitatea vieţii, dacă nu au doar rolul de a face din film o oglindă prea exactă»... «Eu cred că, aşa cum pun ei problema, e fals pusă. Nu de sonor sau de ecranul lat depinde gradul de artă al filmului, ci de felul cum autorul potriveşte unghiurile dintre arta sa şi viaţă. Filmul trebuie să lase deschise spectatorului aspiraţiile spre el. Fiecare privitor trebuie să-şi găsească pe ecran aspiraţia lui spre ideal, şi atunci opera e ideală. Asta înseamnă sinteză, esenţă. Revin la Blow-up şi spun că această operă înseamnă ceea ce este tocmai pentru că, fiind o metaforă a raporturilor dintre om şi realitate, a lăsat fiecărui spectator posibilitatea să-şi reîntâlnească în ea întrebările proprii. A fost un film pe ecran normal sau pe ecran lat? lată că nu mai ştiu şi nu mă interesează. A fost artă? Da, din moment ce ea m-a mişcat ca o operă shakespeariană. Astfel văzând existenţa filmului în rândul artelor, mizantropia acelor purişti mi se pare a ţine direct de imperiul sofismelor...»
     ...Întrebări şi răspunsuri contopite, discuţia curge mai departe, întreţinută de spiritul tineresc al conlocutorului, şi dacă n-am deduce, în bătaia silabelor, cadranul invizibil al unui ceas arătând aproape miezul nopţii, ne-am lăsa purtaţi, de impoliteţea noastră de vizitatori interminabili, poate şi mai departe. Aşa, ne cerem ipocrite scuze pentru deranj şi dispărem în întunericul care ni se pare acum al unei săli de proiecţie venită până la noi din veşnicia artei...
 
(Cinema nr. 2, februarie 1971)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: despre cinematograf, despre film, interviu, miron nicolescu, romulus rusan

Opinii: