— Aţi străbătut perioada de glorie a revistei «Vieţii româneşti» de la laşi. Ne-ar interesa să ştim cum era privită arta filmului într-o redacţie care, prin persoana lui Ibrăileanu, întrupa în egală măsură tradiţionalismul şi modernismul literar al acestei epoci?
— Ca să fiu sincer, nu era privită în niciun fel: nici rău, nici bine. Era ignorată. Nu cred că cineva din redacţie mergea la cinematograf. Adevărat că era mut. Membrii redacţiei (în fapt, ai originalului cenaclu de zi şi de noapte pe care îl reprezenta redacţia) erau prea pătimaşi de literatură ca să mai aibă disponibilităţi sufleteşti pentru vreo altă manifestare de artă, cu atât mai mult cu cât realizările ei erau prea puţin concludente. Asta era până prin 1930, în perioada când condusese lbrăileanu. Dar vă mărturisesc că eu până astăzi am rămas un prea puţin convins admirator al cinematografului. Mă interesează doar ca privelişti, ca interioare, ca fizionomii care ating curiozitatea pur şi simplu, nu emoţia artistică.
— Nu se potrivea, dacă ne gândim bine, specificului «Vieţii româneşti» şi, într-un fel, nici «dulcelui târg»…
— Nu se potriveşte nici unei firi înclinate spre analiză. Căci filmul mi se pare mai mult o artă a aparenţelor, decât a substanţei.
— Departe de a ne gândi să vă convingem de contrariu, ne permitem totuşi să vă contrazicem: nu cumva nutriţi asemenea sentimente pentru că nu aţi încercat, şi deci n-aţi reuşit, să vă integraţi convenţiei filmului?
— Bineînţeles. Eu sunt refractar la tot ce-i convenţie. Orice convenţie mi se pare a fi în realitate o tentativă de a mă înşela. Şi încă filmul este în sinea mea protejat, în comparaţie cu teatrul, care mi se pare o culme a convenţionalismului. Nu pot să cred în asigurările unor oameni care vor să mă convingă prin gesturi şi mimică de gerul de pe scenă (să zicem) atunci când eu ştiu că ei mor de căldură, ca şi mine, cel din stal...
— Filmul, tocmai că vă dă o ideală posibilitate de identificare cu viaţa (unii spun că este punctul lui vulnerabil ca artă)... Ce-i puteţi reproşa din acest punct de vedere?
— În film mă supără sărăcia teribilă a sentimentelor, sau concretizarea lor excesivă. De aici, probabil, marea sărăcie de subiecte, de senzaţii variate. Încercaţi să faceţi un bilanţ şi veţi vedea că totul se reduce la câteva scheme de război, dragoste, aventuri, comedie, muzică. Este prea puţin (nu credeţi?) după trei sferturi de veac! Vreau să spun că filmul ar trebui să fie, între celelalte arte, precum este avionul între mijloacele de transport: are posibilitatea să realizeze orice, totul depinde de îndrăzneala inventatorilor. Or, spre deosebire de aviaţie, cinematografia n-a dovedit până acum decât că nu stă la înălţimea acestor posibilităţi. E un fel de trupă de infanterişti, aeropurtată.
— O consideraţi încă o artă în preistorie?
— Din păcate, da!
— O consideraţi a fi prea subjugată tehnicii?
— Asta nu mă supără excesiv dacă tehnica e bine folosită; în fond, toate artele îşi au o parte mai mare sau mai mică de tehnică...
— Literatura are şi ea o convenţie la bază (e adevărat, milenară)...
— Poate tocmai de aceea mă fac că n-o observ... S-ar putea ca numai noi, literaţii, să n-o observăm. În orice caz, lunga şcoală a literelor m-a deprins să nu consider literatura altceva decât un etaj superior al vieţii, un fel de viaţă aeriană, între cer şi pământ. Filmul, v-am spus, ar putea să reprezinte o viaţă a slăvilor, cu întâmplări terestre totuşi (căci el nu e legat de nimic) ...Şi nu este...
— Ecranizările vi se par ajutoare date de film literaturii sau de către literatură filmului?
— Mi se par, în general, impietăţi, cu atât mai mari cu cât e mai mare opera originară. Reducând totul la absurd, aş zice că procedeul seamănă în esenţă cu cel al «romanelor în fotografii», care, în anumite reviste ilustrate, îşi propun să rezume, în 200 de poze, cu actori de mâna a zecea şi cu un text îngăimând la colţul străzii, o capodoperă cum ar fi «Anna Karenina».
— Îmi spuneaţi că filmul care v-a impresionat cel mai mult a fost un documentar în care l-aţi văzut pe Tolstoi. De ce preferaţi documentarul filmului de ficţiune?
— Nu prefer documentarul filmului de ficţiune. Prefer însă filmele care îmi dau adevăruri de care fusesem frustrat. Şi filmul de ficţiune care-mi dă asemenea elemente îmi poate deveni preferat! Dar asta se întâmplă mai rar. Filmul e artă de delectare prin vedere, şi eu îl prefer pe cel care-mi dă aspecte noi de viaţă, care mă face să cunosc ceva din lumea asta în care am trăit câteva decenii şi nu am văzut aproape nimic.
— Spuneţi-ne câteva filme preferate!
—
Nopţile Cabiriei, La strada, filmele Gretei Garbo... Eu sunt un amant ratat al Gretei Garbo...
— Cum explicaţi succesul acestei actriţe în sânul generaţiei dv.?
— Avea o onestitate faţă de ea însăşi, un mare respect faţă de spectator; abolise convenţionalul, şi era, pe deasupra, frumoasă. În definitiv, din acest punct de vedere îmi place şi Brigitte Bardot care, bine educată, ar fi putut deveni o altă Garbo... a generaţiei dv. Regizorii i-au speculat, însă, mai mult fizicul decât talentul. Mie mi se pare că este o actriţă de talent.
— Dar locul ei l-a ocupat altcineva... Şi, pentru că ne apropiem de sfârşitul timpului şi al spaţiului nostru, vreţi să ne spuneţi care e cel mai prost film pe care l-aţi văzut?
— «Prost» nu e bine spus: mai degrabă «revoltător». La Bruxelles am văzut acum câţiva ani o peliculă (i-am uitat numele), unde erau arătate vreo şase metode de a asasina. Astfel de filme sunt cu miile; s-au difuzat şi la noi astfel de produse al căror singur fond «artistic» e arta violenţei, în nici un caz calitatea artistică. E revoltătoare ipocrizia cu care difuzorii se făceau a crede că, dacă înving «incoruptibilii», filmul devine subit educativ şi asasinatul e operă milostivă. Dar deprinderea omului cu asasinarea facilă, cu minimalizarea vieţii, se vede bine unde duce.
— Aţi semnat 66 de cărţi, dar şi un documentar despre Bucureşti. Din această virtuală poziţie de cineast, ce-i doriţi filmului românesc? Cum trebuie să înceapă, să reînceapă el redresarea preconizată în primăvara trecută?
— Cu prezentul şi adevărul.
— Şi ce vă supără cel mai rău?
— Diligenţele pe care le depun anumite filme de-ale noastre de a ne prezenta ca pe nişte primitivi. După ce am izbutit (şi cu ce eforturi!) să recuperăm, în câteva decenii, secole întregi de arierare, unii dintre noi se străduiesc să ne arate străinătăţii ca pe nişte comitagii...
