REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Iubiţi filmul, Alexandru Balaci?


— Alexandru Balaci, nu e un secret că mulţi intelectuali umanişti dispreţuiesc filmul ca artă. Explicaţia stă, cred, în faptul că tinereţea lor a coincis fie cu vârsta de (uneori penibilă) tatonare tehnică a cinematografului, când acesta rămânea o cutie cu minuni (mă refer la vârstnici), fie cu momentul de apariţie a vedetei, fenomen considerat nefavorabil unei arte majore (mă refer la cazul mai tinerei dumneavoastră generaţii). Ştim că aţi survolat cu nonşalanţă prejudecăţile şi că aţi ajuns cu bine, în zilele noastre, ca un devotat al filmului. Cum ne puteţi lămuri această performanţă?
— Da... Îmi amintesc de timpul îndepărtat al studenţiei noastre când, împreună cu Mihnea Gheorghiu, vedeam câte şase filme pe zi! Existau pe atunci programări duble la cinematografe, îndeosebi în timpul verii. Cu preţul unui bilet se puteau vedea două filme de lung metraj, iar în pauza dintre ele, la faimoasele săli de cinematograf „Marna” sau „Marconi”, mai existau şi programe de cabaret. Frecventam (cu Mihnea) asemenea săli, vedeam capodopere ale cinematografiei anilor acelora tumultuoşi, aplaudam cu elan de adolescenţi „artiştii”, de loc periferici, ai pauzelor cinematografelor de pe colorata Cale a Griviţei, pe care anglistul nostru o numea, desigur, „Broadway”...
În vremea prezentă, ca funcţionar al culturii, a trebuit să „vizionez” multe pelicule ale producţiei româneşti sau străine, dar nu pentru satisfacerea propriei pasiuni, ci cu pupila dilatată pentru a sesiza dimensiunile imaginilor în flux continuu pe ecran în înţelegerea contemporană. Poate că miopia mea (pe care nu vreau s-o ajut cu ochelari, preferând evanescenţa care topeşte duritatea chipurilor) îşi are o altă cauză, în afara maniei lecturii masive, cotidiene, în frecventarea prea regulată a cinematografelor.
— Pentru că tot am intrat în vârtejul mărturisirilor (dar de ce sunteţi uneori atât de rău cu Dvs.?), iată încă o ciudată întrebare: vă amintiţi durata maximă de timp în care n-aţi văzut niciun film?
— A fost în perioada celui de-al doilea război mondial, când am efectuat serviciul militar timp de cinci ani (între 1941 şi 1945). Aveam impresia că sunt un veteran al forţelor armate ale Romei antice. condamnat în perpetuitate la disciplina oarbă care ordona „tăcerea muzelor între arme”. Ca un protest împotriva stării cazone a acelor ani, şi ca un simbol, am avut în permanenţă în buzunarul de la piept al tunicii militare o ediţie „diamant” a „Divinei Comedii”. Nu trăiam, desigur, chiar în Infern, ci pe bârnele Purgatoriului, păstrând însă puternică speranţa ascensiunii în Paradis. Filmele, cu totul sporadic văzute, ale acelor ani, erau ale unei tematici departe de romantismul vârstei şi al aspiraţiilor noastre spre alte lumini
— Ar urma să adaug o surprinzătoare întrebare: dacă timpul, acest nealterat dispecer, v-ar pune la dispoziţie câteva luni şi v-ar lăsa să le destinaţi unei activităţi creatoare care nu v-ar obliga la nimic, ei bine, aţi fi tentat atunci să faceţi un film?
— Întrebarea este într-adevăr surprinzătoare! A face un film? Şi, mai ales, în ce calitate? Nu m-am gândit la asta niciodată. Deşi am trecut cu bine probele şi rigorile meseriei de spectator (dacă ar fi să Iuăm de bune cele spuse mai sus), eu am rămas eternul amator chemat a fi un întâmplător critic al fenomenului atât de complex al artei cinematografice. Consider că trebuie să existe întotdeauna o îndelungă, profesională, stăruitoare pregătire pentru a putea deveni un creator de filme în orice ipostază. Îmi pare rău, dar nu cred în genialitatea improvizaţiilor. Orice formulă estetică, oricât de departe (aparent) de ucenicia artei, nu poate supravieţui fără muncă aspră, continuă. Nu exist explozii de artă în haos. Nu există experiment fără îndelungi pregătiri cantitative. Nu există capodoperă, atol în nemărginirea oceanelor, fără tenacea, cutremurătoarea bătălie de îndepărtare a crustelor pentru atingerea sâmburelui iradiant al geniului. O retrospectivă recentă la televiziunea italiană, a filmelor Gretei Garbo, demonstrează permanenţa tezei artei — echivalentă şi cu graţia primită, dar şi cu stăruinţa de rob a servirii ei. Greta Garbo, retrasă în solitudine în urmă cu 30 de ani, este un simbol al artei care acorda nemurirea după ce şi-a mistuit credincioşii. Mai mult decât în alte arte, în cinematografie se înalţă marile ruguri pe care sunt arşi ereticii. Flacăra mistuitoare a celuloidului a consumat aripile atâtor efemeri fluturi. Cinematografia, în ciuda lamentaţiilor unor bocitoare, nu este o artă labilă — şi cu asta am răspuns şi acelor sceptici de care vorbeaţi în prima întrebare.
— Ne vine în minte o posbilă punte între vechea Dvs. pasiune, de care am tot vorbit până acum, şi nobila credinţă care v-a consacrat, aceea de italienist. Întrebarea ar fi: în cosmosul multisecular al culturii italice, poate fi, oare, considerat filmul, cu scurta sa traiectorie de numai câteva decenii, o componentă ESENŢIALĂ?
— Da... Dacă maeştrii italieni ai picturii au dăruit lumii miracolul Renaşterii, maeştrii actuali ai cinematografiei italiene caută azi să reînnoiască arta universală a imaginilor în mişcare. Filmul italian se dovedeşte a fi — cu toate oscilaţiile în minus de bun gust pe care le determină apetitul societăţii de consum — înrădăcinat în acelaşi humus fertil pe care l-a brăzdat, pentru întâia oară în universul artei, neorealismul italian. El oglindeşte în aria lui pozitivă, polivalent, problematica socială cea mai actuală, problema libertăţii omului, a revoltei în faţa siluirii personalităţii umane de absurde legiferări, a întoarcerii spre zonele albe ale unei nevinovăţii şi apropieri de natură, pierdute. Filmul italian, în finalitatea lui actuală, încearcă să pună în locul sfântului şi al simbolului, omul, şi este, din acest punct de vedere, tot atât de analitic ca şi literatura. Filmele ultimei producţii italiene resping, în majoritatea lor, excentricitatea, starea estetizantă, încercând să redea cinematografiei specificul ei caracter de cea mai populară dintre arte. Există o producţie de aproximativ 240 de filme în ltalia (criza de la „Cinecittà” nu este decât parţial elocventă şi cauzele ei sunt conjuncturale), şi majoritatea lor se revendică de la aspiraţia de a reînnoi cinematografia, plecând de la misiunea sa primordiaIă, de mijloc artistic de comunicare universală.
În Italia, tineri regizori (Elio Petri, de exemplu) se răsvrătesc împotriva filmelor care adorm conştiinţele şi consideră că bătălia pentru reînnoirea societăţii este şi bătălia pentru reînnoirea artelor, şi deci şi a cinematografiei, ca mijloc rapid şi elocvent de expresie, ca luminos vehicul de idei, Pentru asemenea tineri regizori, lupta estetică are drept egidă magnificul vers dantesc: „libertà va cercando”.
— Nu vi se pare că noi pericole pândesc din viitor?
— Există, încă în sâmbure, in nuce, o sumbră ameninţare pentru cinematografie, dar nu numai pentru cea italiană. Sunt videocasetele care se află în atenţia şi în pregătirea marilor industrii electronice. Acest nou produs massmedia este destinat, probabil, să revoluţioneze, ca şi televiziunea, arta cinematografică. Lumea imaginilor în mişcare aşteaptă anxios pe acest nou-născut. A-şi cumpăra tubul sau cutia cu filmul preferat sau concertul imprimat în sunet şi imagini, de la chioşcul de ziare, cum se preconizează, sau a imprima imaginea de la televizorul propriu, ca pe un, de acum banal, magnetofon sunetul, este într-adevăr un fenomen tulburător. Gustul individual va putea selecţiona, învăţământul şi educaţia permanentă (studiul individual) vor câştiga, dar va dispărea vasta respiraţie comună din sala de cinematograf, în care te simţi participant solidar cu sutele de oameni cu care eşti alături în împărtăşirea miracolului artei. Omul va găsi totuşi soluţii pentru a rămâne mereu „animalul social”...
— Se vorbeşte şi se tot vorbeşte despre o criză în filmul italian. Dar marile premii internaţionale nu contenesc să încununeze, aproape fără excepţie. numele unor italieni. Mă gândesc la Visconti, Pasolini, Petri, protagonişti ai anului cinematografic trecut.
— Vorbiţi de o criză... Dar, în ce mă priveşte, n-aş putea sesiza existenţa unui asemenea fenomen, decât, poate, în echivalenţa şocului dintre două concepţii în cinematografie, consumistică şi de artă, conservatoare şi experimentală. În rest, mi-aş permite să citez expresia fericită aI lui Vigorelli: „Il Leone di Venezia rialza la testa'“. Nu cred în involuţia de care pomeneaţi. Am văzut, desigur, multe filme. Am văzut şi Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto al lui Elio Petri, şi Morte a Venezia, şi Il Decameron, cele trei filme italieneşti încununate.
Aşa cum ştiţi, despre Moartea Ia Veneţia s-a pronunţat răspicat cuvântul „capodoperă”, şi Visconti este considerat că a îmbogăţit estetic naraţiunea lui Thomas Mann şi pe protagonistul său Aschenbach, în care a întrupat sintetic toată nobleţea spirituală a eroilor săi anteriori. Dar, mai ales, el a reconstituit crepusculara Veneţie a anilor naraţiunii. Filmul magistral al lui Visconti semnifică triumful artei asupra decadenţei.
În Decameronul, selectând zece din cele o sută de nuvele ale capodoperei narative a lui Giovannl Boccaccio, Pier Paolo Pasolini a izbutit să creeze o panoramă Iuminoasă a vieţii oamenilor ltaliei în zorile Renaşterii. În filmul său, P.P.P., ca şi marele narator italian care l-a inspirat, consideră iubirea ca o lege naturală, fără de frână, fără de limite, şi descrie, cu îndelungi voluptăţi imagistice, triumful final al iubirii într-o epocă în care Italia întorcea spatele Evului Mediu ascetic şi contemplativ. Deşi specificul imaginii izbeşte uneori mai puternic în delicateţea spectatorilor decât lectura, majoritatea criticilor consideră că frumuseţea păgână a filmului nu a trădat marea artă a lui Giovanni Boccaccio, creatorul prozei artistice italiene.
— Cum se vede un film Ia Roma?
— Aţi putut constata şi personal.
— Să le spunem, totuşi, şi cititorilor…
— Există, desigur, sute de săli de cinematograf, cu aparatură modernă, împărţite în trei mari categorii: de prima, seconda, terza visione. Denumirile sunt determinate de prezentarea filmelor în premieră şi de reIuarea lor pe treapta a doua şi a treia, precum şi de amenajarea graduată a sălii de spectacol. Şi preţurile biletelor urcă sau coboară pe aceste trepte, de la 1600 de Iire (preţul unei mese într-un restaurant) la 200 de Iire...
— Preţul unui pachet de Nazionale...
— … În Roma, Cetatea Eternă şi sediu secular al Curiei Papale, există şi o altă categorie de săli de cinematograf, „parocchiaIi”, în care, pentru cauza sacră de strângere de fonduri în favoarea bisericii catolice, rulează cele mai îndrăcite westerns. Reclama — în general vorbind — se face prin prezentări de pagini întregi în ziare de mari tiraje, prin rubrici speciale la televiziune, prin acordarea de calificative (stele în număr variabil, caracterizări = film dramatic, fantastico-ştiinţific, western etc.), prin uriaşe banderole care traversează aerian străzile, prin oameni-sandwich sau prin helicoptere. Există, într-adevăr, multă culoare şi fantezie în reclama italiană. Fiecare cotidian, fiecare săptămânal italian are, fireşte, o cronică a filmului, susţinută de un prestigios critic.
— Bineînţeles, a vă întreba ce personalităţi din lumea filmului italian cunoaşteţi ar fi o nedorită impoliteţe. Dar care din ele v-a făcut cea mai neaşteptată impresie?
— Într-adevăar, făcând parte şi din Comitetul Internaţional al revistei „ II Dramma”, care răsfrânge în paginile sale aspectele cele mai semnificative ale poliedricei arte cinematografice europene, am unele cunoştinţe în lumea filmului. Dar mărturisesc că o adâncă impresie mi-a făcut Monica Vitti, căreia i-am fost prezentat într-o seară de Giancarlo Vigorelli. Era şi Horia Lovinescu cu noi, dar el, om de teatru cu profunde experienţe, nu a vibrat cu aceeaşi intensitate în prezenţa acelei minunate actriţe, care pentru mine va rămâne totdeauna nu „Fata cu pistolul”, ci protagonista filmului lui Michelangelo Antonioni, cristalizare a unei umanităţi desesperate, atât de sugestiv intitulat Deserto rosso.
— România este văzută din Italia tot mai bine. Dar cum se vede România cinematografică? Se pot vedea la Roma filme româneşti în altă parte decât pe ecranul „Accademiei di Romania”?
— Aproape deloc. În 1970, Reconstituirea lui Pintilie a fost considerată o revelaţie a Festivalului de la Pesaro, a fost bine primit Mihai Viteazul la Festivalul Popoarelor de la San Marino, iar recent, Al. Croitoru a primit pentru interesantul său documentar folcloric premiul întâi la Orvieto. Considerăm însă că filmul românesc nu este deajuns de difuzat în Italia...
— Ce gânduri vă trezeşte publicul peninsular, palpitul său în faţa pânzei, în comparaţie cu vărul său carpato-danubian?
— Există sincronisme absolute, după părerea mea (mă refer la o sală medie, nu la una de premieră, care îşi are publicul, totuşi, special). Există aceeaşi vie participare la tribulaţiile eroilor, până la exclamaţiile şi aprobările, uneori cam fruste, în corelaţie cu pedepsirea răului şi recompensarea binelui. Temperamentul latin are aceeaşi fervoare la gurile Dunării sau ale Tibrului.
 
Bucureşti-Roma-Bucureşti (prin corespondenţă)
(Cinema nr. 1, ianuarie 1972)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru balaci, despre cinematografie, despre film, romulus rusan

Opinii: