REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Iubire printre ruine: “Cinéma, mon amour”


      Nu este ușor, vă asigur, să scrii despre un film pe care ai toate motivele să-l iubești, când îți dă târcoale și indignarea. Poate că, dacă doi ani la rând, nu aș fi fost acolo, în sala cinematografului Dacia din Piatra Neamț (unde avea loc Festivalul filmului pentru copii Punguța cu doi bani), dacă nu l-aș fi auzit cu urechile mele pe un domn Jurașcu, director pe la Radef, făgăduind ferm celor prezenți, mici și mari, construirea unui nou cinematograf, măgulind-o pe Draga Olteanu Matei, oaspete de onoare, și îndemnând-o să închidă ochii, să vadă cum, "anul viitor" numele ei va străluci pe frontispiciul noii construcții, dacă nu aș fi fost martoră la toate  această demagogie iresponsabilă, m-aș fi lăsată purtată doar de nostalgie și de admirație. Nostalgie -  pentru că emoționantul documentar al lui Alexandru Belc Cinéma, mon amour, mi-a amintit de anii de pionierat ai Cinecluburilor noastre, când o mână de entuziaști nu țineau seamă de sărăcie, de puținătatea mijloacelor de care dispuneau la acea oră pentru a-și trăi o pasiune și a o împărtăși cu alții. Dar astăzi am trecut de primul deceniu al celui de al XXI-a secol, iar Victor Purice, eroul nostru  de la Piatra Neamț, nu este cineclubist pionier, ci responsabilul unei mari săli, una dintre puținele rămase în această țară. Fără dragostea și nebunia care nu țin seama de vitregia atât de anacronică în care este condamnat să muncească, Dacia ar fi mărit numărul sălilor de cinema aruncate în neant. "Nu e al meu - spune el despre cinematograf - dar deocamdată trăiesc în el". S-a apucat să-i repare singur "fața", ”ce vreți, să le cadă oamenilor în cap"? Îl vedem cocoțat, meșterind, zugrăvind, scriind cu vopsea numele. A făcut rost și de un videoproiector. La ora vizitei celor care l-au filmat nu erau decât trei spectatori în sală, cei care nu s-au speriat de frig, dar ar porni spectacolul chiar și pentru unul singur. Le aduce și pături curajoșilor.  Mare victorie: a făcut ce-a făcut, de unul singur, și a izbutit să ridice temperatura incintei cu cinci grade. Are vorba ușoară Victor Purice, dar tot îi este greu să amintească "tristețea de a ști că te scoli și mâine, te întâlnești tot cu niște nenorociți care ți-au promis și nimic...Cinematograful ăsta mi-a luat 30 de ani de viață... De ce dracu' nu am stat acasă"? Uite că nu stă. A fost și în Germania, "într-un schimb de experiență", nu pentru că l-ar fi trimis cineva. Așa a vrut el, să vadă cu ochii lui cum e pe dincolo. A vizitat un cinematograf construit "într-un castel sau lângă un castel". Probabil că tot atât de bine ar fi arătat în ambele ipostaze. Omul privește cu bucuria mirată a unui copil sărac, aflat în fața unui tort arătos. Pipăie cortina, atent la amănunte ("e dintr-o singură singură față"), pereții mochetați. A primit și un cadou, 50 de scaune. Poate, cine știe, să fie un semn al speranței de a avea, cândva, unde să le așeze. Dacă nu cumva amara viziune a lui Mircea Daneliuc din Patul conjugal (1992) despre soarta unei săli de cinema, (culmea, tot Dacia se chema), care ajunsese la cheremul unor jocuri politice, se va prelungi. Bine ar fi ca admirabilul documentar al lui Alexandru Belc să fie deopotrivă o mărturie a pasiunii pentru cinema, dar și un semnal de  alarmă. Altfel, vom iubi filmele printre ruine. Câte mai sunt, și alea.
 

 


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru belc, cinema dacia piatra neamț, cinema mon amour film review, cinema, mon amour cronica de film, cinema, mon amour film, salvati marele ecran, tudor giurgiu

Opinii:

0 Comentarii


Adaugă un comentariu