O familie se realizează. O familie se destramă. Apare un proiect de familie. Totul pe fundalul unei mari familii: șantierul
— Cum s-a născut „lubire”, Andrei Cătălin Băleanu?
― Am plecat împreună cu Mihai Creangă pe șantierul de la Lotru, în documentare, și acolo s-a născut ceva din subiectul filmului.
― Deci a pleca nu înseamnă a muri puțin...
— Nu, dimpotrivă, înseamnă a debuta în filmul de lung-metraj cu actori. Plecând în această documentare pentru reportajul pe care
Mihai Creangă trebuia să-I publice în «România liberă», am cunoscut mulți oameni. Mai întâi, un șofer care ne-a fost repartizat să ne conducă cu mașina pe șantier și prin colonia muncitorilor. În timp ce mergeam, el ne vorbea, ne povestea. Și astfel a apărut personajul Șoferul. Subiectul propriu-zis s-a născut însă după mai multe variante. În cele din urmă, ne-am oprit la un scenariu simplu, cu câteva personaje, cu viața lor intimă, familiară. Printre cei pe care i-am cunoscut foarte bine în cursul documentării a fost și șeful șantierului, care ne-a dus la el acasă și ne-a spus foarte multe lucruri despre viața lui. Astfel a apărut în filmul nostru personajul Șefului de șantier, care e personajul principal.
— Care ar fi însă concluzia generală după aceste noi cunoștințe?
— Oamenii pe care i-am descoperit și pe care îi prezentăm trăiesc într-un loc mai sălbatic, mai puțin obișnuit, prin izolare și dificultăți. Dar, în viața acestor oameni, există un echilibru, o forță interioară, un sentiment al solidarității, deosebit de puternic mai ales în viața de familie. Aceste calități ies în evidență îndeosebi când intervine ceva din afară care ar putea tulbura echilibrul.
— În film există astfel de momente?
— Chiar în familia personajului principal. E ceea ce se cheamă o familie fericită, în care se produce însă un fapt neprevăzut și cu implicații destul de grave: apare băiatul din prima căsătorie a femeii. Faptul trezește în mamă vechi amintiri și sentimente de protejare a băiatului, care nu se integrează ușor în viața șantierului, de unde o nouă serie de complicații. De fapt, în film există o multitudine de astfel de situații și «tulburări» pentru fiecare personaj, pentru fiecare cuplu, pentru fiecare familie: o familie se realizează, o familie se destramă, o familie e pe cale de a se închega.
— Va fi deci un film din episoade.
— Există și un fir epic principal: istoria familiei șefului de șantier. Dar noi am încercat să dizolvăm dramaturgia lineară obișnuită și să acordăm fiecărei insule de viață existența ei autonomă, deși în rimă cu celelalte sau în contrapunct. Filmul se constituie astfel ca niște variații pe tema dragostei, dar pe fundalul unei vieți colective, de muncă, tot așa de unitare în diversitate ca o viață de familie.
— Cred că această formulă a creat operatorului dificultăți suplimentare.
Nicolae Mărgineanu: Nu formula scenariului a fost dificultatea principală. Dificultatea era că șantierul unde am filmat, unde trăiesc prototipurile eroilor, un șantier plasat între munți, într-un peisaj foarte, pitoresc, părea o stațiune climaterică. Teamă ne-a fost deci nu de cenușiu, cum s-ar crede, ci de prea multă culoare, ca nu cumva să creăm imaginea unui șantier de operetă. Am filmat vara, deși ideal ar fi fost toamna sau iarna sau primăvara, când culorile sunt mai stinse și mai nuanțate. Pentru compensație, am urmărit, împreună cu Andrei Cătălin Băleanu, să avem cât mai multe filmări în amurg, noaptea, în zori sau pe ploaie. În general, am încercat să plasăm acțiunea cât mai aproape de real, la locuri de muncă autentice, în interiorul galeriei, în piața coloniei, unde există un club, o mică alimentară...
Andrei Cătălin Băleanu: Maniera de filmare este ciné-vérité-ul, dar în același timp imaginea sugerează ceva din privirea ingenuă a tânărului care, prin venirea lui, provoacă tulburare în noua familie a mamei. Băiatul descoperă o lume nouă venind pe șantier, așa cum am descoperit-o eu însumi, și fiecare lucru descoperit îl încântă ca pe un copil. Această senzație continuă, de noutate, am ținut să existe în film. De exemplu, revelația sentimentului naturii, cu zgomote limpezi pe fond de liniște, culoare virgină și exuberanță vegetală. Chiar partea de muncă în galerie, sub munte, vreau să apară în film ca descoperirea unui orizont nebănuit, ușor miraculos.
N. M.: Maniera de filmare rămâne continuu aceea a reportajului pe viu, cu filmări din mână, cu o tentă granuloasă în imagine, dar tocmai acest realism dezvăluie mai bine fantasticul din realitate. Apropierea de frontul de lucru, într-un șantier subteran, la lumina slabă a unor lanterne, până când apar reflectoarele puternice sub care oamenii luptă cu piatra, reprezintă, sub raportul imaginii, o aventură mai captivantă decât orice lumină de efect.
A.C.B.: Țin foarte mult la această tentă a filmului, pe care m-am străduit s-o susțin și prin distribuție. Avem foarte multe personaje în film de oarecare importanță, 30-40 la număr, și foarte mulți dintre interpreți sunt debutanți. Aș vrea tare mult ca ei să fie descoperiți de către spectatori cu aceeași tandrețe cu care vor fi redescoperiți actorii consacrați din filmul nostru.
