REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Itinerarele subteranei



     Mai grăbit decât în celelalte filme ale sale să-și aplice dintru început blazonul asupra propriei realizări, Lucian Pintilie deschide Prea târziu sub semnul cunoscutului său scepticism. Dincolo de rezonanța impusă de titlu, prima secvență aparține coborârii în străfundurile metroului german, unde incomunicabilitatea dintre personaje se polarizează între soluția artei (violoncelul) și ipoteza gestuală (dinamita). Avem de-a face, de fapt, cu o strategie abilă a regizorului, care oferă startului o cotă minus, tocmai pentru ca, revenind pe terenul de acasă, ulterioara desfășurare de forțe să aibă un sens ascendent. Spre ce?
     Lumea miniera care populează filmul oscilează între condiția de personaj colectiv și cea de summum de individualități; ambele laturi refuză caricaturalul în mod pragmatic și încearcă să se configureze în altemative existențiale, fără a se stabiliza spre unul din cei doi poli amintiți. Prea târziu nu e un document de viață (și aceasta nu din cauza actorilor îmbrăcați în mineri) și nici o galerie de portrete reprezentative prin sine (inginerul jucat de Iancu Lucian duce pitorescul spre limitele obsesivului). Ambiguitatea este intenționată, pentru ca prin interstițiile ei să pătrundă din exterior, fără a fi rejectat sau asimilat, personajul procurorului Costa; Răzvan Vasilescu îi conferă acestuia trăsăturile unui justițiar credibil tocmai pentru că acționează ex abrupto, nefiind prea dedat la finețurile tertipurilor autohtone. Itinerarul lui este cel al necesarului și de aceea întâlnirea sa cu inginera topograf — Cecilia Bârbora — este nu doar fericită, ci și unica posibilă.
     Lucian Pintilie nu mizează pe nuanțe în construcția personajelor (doar amănunte fulgurante, precum sughițul nervos al lui Costa la vederea unui cadavru) sau în decupaj, edificatoare fiind lunga filmare din plan fix a dialogului din cantină dintre procuror și topografă, ca și convenționala alternanță de prim-planuri din care este alcătuit duelul telefonic procuror-bucătăreasa geloasă și slobodă la gura. Tema multiplei căutări — a adevărului de către protagonist, a similarității de către omul din subterană, a umanului de către regizor — nu induce ideea labirintului, ci a liniarității, a circulației pe căi paralele. Cauzalitatea își are, până la un punct, rolul ei important și, în acest sens, Prea târziu ar putea fi văzut ca alcătuind o trilogie împreună cu Reconstituirea și Balanța, două filme străbătute da capo al fine de o filiație dialectică nu atât a ideii socio-politice, cât mai ales a motivării acțiunilor personajelor, relativă la un context temporal dat. Autocitările pe care Lucian Pintilie le face acum — liftul din Duminică la ora 6 sau baia din De ce trag clopotele, Mitică? — tind să arunce o punte și spre acea zonă a filmografiei regizorului în care predomină răsfrângerea spre sine, uneori chiar abisalul; efortul integrator putea să tindă spre sinteză, dar se oprește la nivelul anexării. Încercarea de a lega cele două teritorii, prin introducerea repetată în cadru a unei mici formații de muzică cultă are aerul de poncif, eșecul previzibil și risipirea tinerilor ce o compun nedepășind semnificațiile faptului brut.
     În registrul propriu-zis al factualului, însă, filmul demonstrează coerență, ba chiar se sustrage tezismului. Secvența cheie a confruntării dintre procuror și directorul minei este o înfruntare de monologuri, de autoiluzionări răstite, în fond de puncte de vedere limitate. E un mod de a spune artistic că adevărul acelei lumi este unul interior, care scapă unei priviri intruse și se întrupează doar în vreun spirit al tenebrelor, precum Ferzațiu, pe care Costa îI descoperă în galerie, anchetând seria de crime ce poate fi văzută mai mult ca resortul necesar declanșării unei investigații morale.
     Eticismul constituie, în cele din urmă, cântecul de sirenă ce pare să-l atragă pe Lucian Pintilie, care ar vrea ca filmul său să fie văzut ca un apel la fraternitate, ca pe o redescoperire a aproapelui. Convingătoare poate în plan uman, dar diluată la nivel artistic, demonstrația verbală nu se regăsește în finalul filmului. Aici regizorul este mult mai stăpân pe sine și, cu o hiperbolă godardiană, dinamitează o lume care poate fi un accident al istoriei, dar și o etapă necesară pe un drum purificator.
 
 
(Curierul Național, 10 octombrie 1996)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: dinu ioan nicula, lucian pintilie, prea tarziu

Opinii: