Radu Beligan - Istorie din memorie

     Ca de obicei, interviul începe cu o discuţie despre el însuşi: dacă şi de ce e necesar, ce şi cum interesează din arhiva memoriei cuiva, cum şi cât de fidelă rămâne memoria faţă de anumite evenimente petrecute cu ani în urmă.
     După o trecere în revistă a filmelor în care actorul Radu Beligan a jucat, de-a lungul anilor, ne oprim într-un acord tacit asupra celui dintâi: O noapte furtunoasă, realizat de Jean Georgescu după piesa lui Ion Luca Caragiale.
— Asta a fost prin 1941, la foarte puţin timp după ce intrasem în teatru, aşa încât nu puteam să fac o diferenţă mare şi judicioasă între arta teatrului şi cea specific cinematografică. Astăzi aş putea spune că am ajuns să cunosc oarecum tehnica actorului de film şi sunt familiarizat cu metodele de lucru. La ora aceea însă, îmi amintesc cât m-au surprins aceste metode. Turnarea filmului a început chiar cu mine — scena în care Rică Venturiano urca treptele casei lui Jupân Dumitrache, apăsa pe clanţă şi începea să deschidă uşa. Planul următor, în care pătrundeam în casă şi închideam uşa după mine, s-a filmat tocmai peste trei luni. Pentru un actor de teatru, obişnuit cu continuitatea acţiunilor sale pe scenă, lucrul era cel puţin surprinzător.
— Se pare că surprinderea n-a fost suficient de puternică pentru ca să vă îndepărteze de cinematografie.
— Nu, sigur că nu. Dimpotrivă. Vezi dumneata, pe atunci cinematografia îşi trăia perioada sa romantică şi entuziastă. Toată această Noapte furtunoasă a noastră — care era un film cu destul de multe exterioare îmi aduc aminte că s-a filmat pe un platou neverosimil de mic, în subsolul clădirii Wilson. Ceea ce dovedeşte că — în paranteză fie spus — confortabilităţile platourilor de la Buftea nu constituie condiţia unică a unui film bun... Actorii şi regizorii, în sfârşit, toţi cei care încercau să facă film, majoritatea lor debutanţi în cinematografie, aduceau cu ei un elan neobişnuit care crea un climat foarte propice muncii noastre la film... În ceea ce mă priveşte, azi îmi dau seama că sarcina de a-l juca pe Rică Venturiano în film era foarte dificilă pentru un actor neexperimentat. Într-o artă a cărei condiţie principală e firescul, personajul caricatural al lui Rică trebuia interpretat — păstrând măsura între naturaleţe şi grotesc — cu tehnica unui virtuos. Dar cum în arta noastră, de multe ori instinctul e acela care ne salvează, lucrul a mers fără multă bătaie de cap.
— Cine era Jupân Dumitrache?
— Giugaru... care era monumental. Cred că apariţia lui Alexandru Giugaru în Jupân Dumitrache va rămâne un document de mare preţ pentru arta interpretativă românească. În contrast cu umorul suculent şi temperamentul comic al lui Giugaru, umorul sec al lui Iordănescu-Bruno în rolul Ipistatului se detaşa cu o strălucire unică. Nu poate fi uitată de asemenea creaţia plină de savoare şi fineţe psihologică a regretatei Florica Demion, în rolul Ziţei... De altfel, Jean Georgescu a dovedit îndrăzneală în ceea ce privea distribuţia, nu numai în cazul meu. Pentru rolul Vetei a fost luată o actriţă necunoscută pe timpul acela, care juca în pauzele de la cinematograf: Maria Maximilian. Azi e o actriţă cunoscută. Joacă la un teatru din ţară... Jean Georgescu se arăta foarte scrupulos în alegerea actorilor până la ultimul figurant, căutând o tipologie foarte variată, înscrisă perfect în universul caragialesc. Cred că meritul lui Jean Georgescu la epoca aceea era că ştia cu precizie, înainte să înceapă turnarea filmului, tot ce are de făcut, până la cele mai mărunte detalii. Chiar amănunte care nu cădeau în sarcina lui, cum ar fi alegerea unor nasturi, erau supravegheate de el. Unul din cele mai reuşite momente ale filmului era — şi este şi azi, cred — acela din grădina Union. Toată savoarea epocii se datora modului foarte comic în care e prezentat spectacolul de la Union şi, în care, o contribuţie excelentă o avea artistul poporului de azi, Miluţă Gheorghiu, în rolul cupletistului I.D. Ionescu.
— Mă întreb dacă nu semăna totuşi a teatru filmat această Noapte furtunoasă...
— Da′ de loc! Mai degrabă celălalt film, Visul unei nopţi de iarnă se afla aproape de teatrul filmat. De altfel, această ecranizare după piesa lui Tudor Muşatescu, cu excepţia unor personaje şi secvenţe pitoreşti, cred că păcătuia prin aceea că amintea prea insistent, un anume tip de comedie cinematografică „mitteleuropa”. Avea schema întreagă a genului respectiv: fata săracă, bărbatul bogat, băiatul de treabă etc.

— Deţineaţi rolul „băiatului de treabă”...
— Da. Era un rol pe care-l crease în teatru, cu mult succes, Marcel Anghelescu şi cred că i se potrivea mai bine. Totuşi regizorul, credincios primilor săi interpreţi, mi l-a încredinţat mie. Era vorba de un băiat simplu, cinstit, care iubeşte fără reciprocitate. Un rol care, în afara sincerităţii, nu punea alte probleme. Apropo de perioada romantică a cinematografiei noastre, îmi aduc aminte şi acum, cu multă plăcere, de filmul Răsună Valea... Întreaga echipă s-a deplasat pe Valea Jiului. S-a locuit în barăci, împreună cu brigadierii cu care ne împrietenisem. Lucram împreună cu ei şi, la rândul lor, ei ne ajutau, atunci când era nevoie, în munca noastră. Era o atmosferă de elan constructiv care s-a reflectat şi în filmul atât de meritoriu al lui Paul Călinescu. Deşi era la primul său film, mi se pare, mi-aduc aminte că Paul Călinescu m-a cucerit prin cunoştinţele lui temeinice în domeniul tehnicii, dar mai cu seamă prin delicateţea lui sufletească şi prin tactul desăvârşit de care dădea dovadă în munca cu actorul.
Discutăm apoi despre ecranizarea celor trei schiţe de Caragiale — Vizita, Arendaşul român şi Lanţul slăbiciunilor.
— Au fost făcute în aceleaşi condiţii modeste. Se lucra pe platourile de la fostul cinematograf Tomis. Aveam o peliculă veche, aproape expirată, ceea ce necesita o cantitate de lumină care-ţi lichefia creierii. Într-un platou strâmt şi lipsit de aerisire, sub cantitatea aceea de lumină, filmarea echivala cu un canon...
Şi totuşi... Gândindu-mă la filmele astea mai vechi, modeste şi realizate în condiţii modeste, mă întreb uneori cum reuşesc ele — cu toate lipsurile inerente — să înfrunte timpul şi să-i reziste. Probabil pentru că toate au o bază dramaturgică solidă. De unde îmi îngădui să trag concluzia că până la urmă tot scenariul este începutul începutului...