REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Constantin Ivanovici - Istorie din memorie


     Într-un număr de anul trecut al revistei „Cinema” exista un articol despre începuturile filmului românesc. Acolo figura printre alţii, unul din cei mai veehi operatori din ţara noastră: Constantin Ivanovici.
     M-am adresat lui Constantin Ivanovici, rugându-l să ne vorbească despre acea epocă în care a trăit, despre oamenii pe care i-a cunoscut, despre felul în care a ajuns în cinematografie.
— Asta s-a întâmplat foarte demult. Prin 1910... Exista pe strada Pictor Grigorescu, vizavi de Athénée Palace, un laborator care copia titluri pentru filmele artistice străine şi făcea şi mici subiecte de actualitate. Proprietarul lui era un oarecare. Constantin Ionescu. Aveam pe-atunci 13 ani... Când mă întorceam de la şcoală mă opream la Ionescu. Să mă uit... Azi aşa, mâine aşa, până când am început să lucrez la el... Întâi îl ajutam să copieze titluri, mai apoi mi-a încredinţat peliculă pentru un fel de scurt-metraj. Pe urmă am intrat la firma „Gaumont” care avea o reprezentanţă în Bucureşti. Şi acolo am făcut de toate: am fost operator, developeur, monteur, mecanic de cameră... Filmam subiecte de jurnal care erau trimise la Paris şi întrebuinţate pentru jurnale de actualităţi... Doream să mă perfecţionez, să învăţ meserie. Pe atunci, la noi, nu aveai de la cine învăţa meserie. M-am hotărât să plec la Paris. Am făcut pe dracu ghem şi am plecat. A fost greu să găsesc de lucru. Se ştia că sunt român, că în România nu există o producţie de filme, în sfârşit, nu prezentam pentru nimeni o garanţie. De-abia după vreo două luni şi jumătate am reuşit să intru ca developeur la Asociaţia filmului de artă a fraţilor Lafitte. Aveam 17 ani. Acolo i-am cunoscut pe regizorii Cappelani, Pouctal, Feuillade, pe actorul Léon Mathon. Pe lângă meseria care mi-o făceam, conform angajamentului meu la „Film d'Art” vedeam şi filme pe care le recomandam spre cumpărare celor din ţară. Am reuşit să lucrez un timp şi ca asistent de operator, am lucrat la montaj negativ. Într-un cuvânt făceam de toate... După o perioadă de timp m-am întors în ţară. Am fost inspector de cinematograf, am făcut jurnale de actualităţi până în 1916, când ţara noastră a intrat în război şi eu am plecat pe front ca operator... Despre asta s-a scris — mi se pare — într-un articol din revista dumneavoastră.
— Da, deci după război...
— După război... Da, am plecat din nou la Paris cu un oareeare Kastner, un moşier din Iaşi, proprietar de cinematografe. Omul avea bani, dar nu se pricepea la filme... Am plecat deci împreună la Paris să cumpărăm pelicule pentru cinematografele lui. Atunci am adus Intoleranţă a lui Griffith, Salomeea cu Tehda Bara... Dumneavoastră nu aţi mai apucat-o pe Tehda Bara... Din Italia am adus filmele cu Francesca Bertini, altă vedetă din timpurile acelea. Mai târziu, tot în Italia am lucrat cu Palermi, cu Mario Bonnard, l-am cunoscut pe Alexander Korda ..:Ştiţi că Alexander Korda a învăţat meseria la Cluj?
— ?!...
— Da. La Cluj exista în timpuri foarte vechi o casă producătoare de filme, „Transilvania-Film”. Directorul ei era actorul şi regizorul Ioanovici. De la şcoala lui a ieşit Korda, iar Michäel Curtiss tot de-acolo a plecat... În 1924–25 făceam jurnale de actualităţi. Pri­mele jurnale de actualităţi mute. Dar nu se prea cumpărau.
— De ce?
— Nu interesau pe nimeni. Oamenii intrau la film după ce se termina jurnalul. Nu era publicul de acum. De altfel, la începuturile Iui, filmul era un spectacol de gală, ca teatrul. Avea Ioc numai seara şi era alcătuit din trei părţi cu pauze între o vedere după natură, o dramă şi o comedie. Spectacolul trebuia să se termine neapărat cu o comedie, pentru ca omul să plece acasă bine dispus. Filmul era însoţit de muzică, de fanfară militară la început, pe urmă de o placă de gramofon care pornea în acelaşi timp cu imaginea. Cinematograful cu program a apărut mai târziu, prin 1910… Cinematografele erau particulare, bineînţeles, şi când era lume muItă, operatorul proiecta filmul cu mai multă viteză, ca să câştige timp.
— Dumneavoastră aţi filmat, mi se pare, prima excursie organizată de prima societate de turism, „România”...
— Da. În 1924, pe itinerariul Polonia, Suedia, Danemarca. La Stockholm se filmau exterioarele Ia Gösta Berling cu Greta Garbo. Am filmat-o. La Copenhaga i-am filmat pe Pat şi Pataşon tot timpul unei filmări în nu mai ştiu care film...
— Ce s-a întâmplat cu toate peliculele acestea? Şi cu cele filmate pe front, cu filmele artistice de pe timpul acela?
— Unele s-au pierdut. Altele au fost distruse. Filmele care depăşeau perioada de exploatare erau distruse de cenzură. Cu toporul erau tăiate bobinele, chipurile ca să nu se facă afaceri cu filmele în stare proastă. Mai bine s-ar fi înfiinţat o arhivă. S-au pierdut foarte multe filme bune.
Revăd notiţele şi constat că va trebui să renunţ la multe din lipsă de spaţiu. Undeva dau peste cuvintele: „Nu pot spune că am fost un operator. Am fost operator, dar am făcut de toate. Aşa erau timpurile. Nu mergea într-un loc, încercai în altul”. Mi-a rămas în minte modul în care erau distruse filmele. Cu toporul. Asta se întâmpla prin 1934, 1936... Acum aproape 30 de ani. Constantin Ivanovici are dreptate. Aşa erau timpurile.

 
(Cinema nr. 6, iunie 1964)


Galerie Foto

Opinii: