Istoria văzută din elicopter

                                                                           
 
      Abia o lăsasem în plata Domnului, nu cu mult timp în urmă, pe ziarista franceză din Sindromul Timişoara (regia Marius Theodor Barna), venită în România să-şi caute iubitul, şi iată că o altă consoră (Maia Morgenstern), de aceeaşi naţionalitate (dar de origine română, ce-i drept), descinde prin cinematograful nostru, o dată cu filmul 15. Motivul: un scoop gazetăresc (aşa crede şeful ei), în cazul în care va da de urmele unui copil găsit în decembrie 1989 pe treptele catedralei din Timişoara. Dacă jurnaliştii parizieni au idei fixe, ale scenariştilor noştri sunt şi fixe şi puţine, din moment ce  maioneza nu se poate lega decât prin intervenţia unui personaj care nu face decât oficiul de cărăuşie dramaturgică. Atunci când nu bate orfelinatele şi nu intră prin canale, pentru găsirea micului erou, doamna ţine isonul vechiului prieten plin de năduf (Şerban Ionescu) care, într-o lungă survolare a cartierelor rezidenţiale din Bucureşti, îşi varsă amarul de om exasperat de mizeria tranziţiei, cu fraze explozive, culese de prin editorialele zilei: „...Înţelepţii  noştri de azi nu sunt săraci ca bramanii indieni (...) corupţie fără corupţi, milionari de carton.., De unde au dom’le bani? Din furăciune...Indiferent de partid, au o singură dorinţă, îmbogăţirea...Să-i fie ruşine poporului român!” Scurt şi cuprinzător. S-ar zice că acest rechizitoriu „incendiar” a fost o ţintă în sine, aşa cum ostentativ, fără măsură de lung şi transportând o plăcere a macabrului nebănuită la Sergiu Nicolaescu, sunt scenele, reluate la anumite intervale, ale incinerării celor 43 de cadavre ale tragediei de la Timişoara. Aproape că am asistat la un documentar despre cremaţiuni, despre cuptoare, plasarea, împingera morţilor, pornirea generatoarelor, numărul gurilor de foc, strângerea cenuşii. Nimic nu lipseşte. Unul dintre cele mai cumplite episoade din decembrie ’89 este deposedat, prin această sinistră minuţie, de fiorul uman pe care ar fi trebuit să-l inducă. La ce bun atâta realism de inventar? Poate doar la susţinerea ambiţiei de a lăsa o mărturie despre „adevărurile revoluţiei”, întărită şi de rostirea unor nume existente la dosar, Coman, Nuţă, Baciu? Filmul pare a fi tras în direcţii contrare, potrivit temperamentului şi vocaţiei celor doi autori, coscenaristul D.R. Popescu, regizorul şi coscenaristul Sergiu Nicolaescu. Primul a adus la masa comună rezerva sa de „îngeri trişti”, al doilea – propensiunea către „acţiune”. Unul pune în gura personajului Marinică, tatăl băieţelului căutat de ziarista franceză, o mărturisire poetică hodoronc-tronc, „Aş vrea să fiu un alchimist, să prefac din fum aur şi din aur oameni”, după ce, în prealabil, cântase cu foc „Duru-duru dă-i cu curu’” (Cristian Iacob, plăcută reîntâlnire). Pe celălalt îl trage aţa către mişcare, tensiune şi izbuteşte să ne ia prin surprindere cu o întreagă acoladă a unei proiecţii dintr-un vis care leagă cu dexteritate ceea ce rămăsese suspendat. Mai la îndemâna amândorura a fost cred, plasarea în dramaturgie a celor trei tinere femei care împart greul şi micile lor speranţe într-un colţ al Timişoarei din decembrie 1989, luate de valul istoriei, una ştearsă de tot (Daniela Nane), alta suav-sentimentală (Ioana Moldovan), cealaltă săritoare şi dătătoare de curaj (Mihaela Rădulescu, fără sclipiciurile TV, cu o bună intuiţie a eroinei sale.) Oricum, ele fac ce pot pentru a-şi apăra partea lor de film, la concurenţă cu hălăduiala prin subsolurile crematoriului sau cu zborurile de agrement politic ale străinei puse pe fapte mari.