În lumea artei (numai a ei!) condiţia de a fi moştenitorul unui nume e de cele mai multe ori ingrată. Geraldine e încă — după câte filme? — fiica lui Chaplin. Jane şi Peter se luptă şi acum cu notorietatea lui Henry Fonda, fiul lui Méliès a rămas fiu şi la 60 de ani. Să batem în lemn că pe niciunuI din noi nu-I cheamă Eminescu.
E adevărat că s-a inventat şi antidotul. Soţii au umflat cu autoritatea lor numele debutantelor, debutanţii mai firavi s-au sprijinit în cârjele junioratului şi un frate isteţ ca cel al lui Sean Connery a furat mitul lui James Bond şi a păcălit milioane de oameni cu numele familiei: («O.K. Connery»). Dar falsurile se descoperă repede şi în lumea artei (numai a ei!) «sfânta familie» s-a dovedit total ineficientă.
Din fericire pentru ea, Irina Gărdescu s-a născut în cinematografie ca o făptură independentă. Nu era nici fiica lui Münchausen, nici a junelui-prim care făcuse vogă în Bucureştiul dinainte de război, nici a comicului, nici măcar a «artistului emerit» Nicolae Gărdescu. Era ea şi atât!
Francisc Munteanu o descoperise cu totul întâmplător (se laudă şi acum cu asta — el, bineînţeles!), proba fiImată ieşise bine şi rolul din
La patru paşi de infinit constituise un real succes. Îngrozitor de simplu. Toate speculaţiile filogenetice între un actor şi fiica lui au apărut mai târziu, când concordanţa de nume a început să irite spiritele isteţe şi dăruite cu instinctul investigaţiei. Pentru un gazetar e şi o pâine de mâncat (a moştenit, n-a moştenit, s-a detaşat, s-a resimţit, s-a vădit, s-a dovedit).
Nu mă îndoiesc de ereditate şi nu vreau să cred că mediul artistic în care a crescut n-a influenţat în niciun fel aderenţa ei la această chinuitoare îndeletnicire, numai că, spre norocul spectatorilor, n-a determinat (în sensul aliniatului cu «sfânta famiiie») nici debutul şi nici permanenţa ei cinematografică.
La capitoiul debuturi ar trebui însă consemnat un altul: cel de la 3 ani la radio. Şi aici Irina Gărdescu face o fericită excepţie. De obicei, copiii minune se maturizează în cele mai cinstite şi cuminţi mediocrităţi. Ea nu s-a metamorfozat. A dispărut pur şi simplu şi a reapărut cu înfăţişarea de acum, izbutind să-şi înscrie prezenţa de la primul rol între cele câteva (puţine) nume de actriţe pe care anii şi regizorii le-au repetat şi care — păstrând toate proporţiile au ajuns vedete de cinema. Termenul e uzat şi controversat. Şi totuşi, înăuntrul sau în afara almanahurilor, vedetele există, sunt iubite, sunt imitate, sunt invidiate, ne preocupă. lar Irina Gărdescu are acea preţioasă calitate care poate transforma o actriţă de film în vedetă şi care se cheamă personalitate. În orice fotografie privirile ei au adresă, există un anumit sens în gestică, în fizionomie, chiar şi într-o poză de racord pentru machiaj sau pentru coafură; are un fel propriu de a se mişca, de a zâmbi şi, mai ales, ştie să nu fugă de ea, să nu se prefacă, să nu-şi confecţioneze nimic care să nu-i aparţină, atunci când se află în faţa aparatului.
Aparent, firescul îi vine din instinct. În realitate, la ea funcţionează un permanent autocontrol, o cenzură nemiloasă, un fel de creion Geigger-Müller al adevărului. Şi — e adevărat — intervine şi instinctul, însuşirea pe care eu aş numi-o bun simţ artistic şi care în cinematografie e esenţială.
Spectatorii au reţinut sinceritatea din
La patru paşi de infinit. De altfel şi juriul de la Mar del Plata, care a premiat filmul. Dacă până acum în această pagină am vorbit de evoluţii teatrale semnificative şi despre activităţi cinematografice derivate, în acest caz avem de-a face cu o interpretă dedicată aproape în exclusivitate filmului. Şi bineînţeles şi aici Irina Gărdescu face o fericită (a treia?) excepţie. A urmat filmul lui
Gheorghe Vitanidis,
Gaudeamus, în care se profesionaliza o carieră începută cu puţină vreme înainte. Apoi,
Ultima noapte a copilăriei — o partitură grea, izbutită — şi, la numai câteva luni, un rol peste hotare:
Vadul iadului, turnat la Budapesta. Şi iar o întâlnire cu acelaşi Francisc Munteanu în
Cerul începe la etajul Ill. Roluri la televiziune şi un spectacol la Naţional, «Vedere de pe pod», în regia lui Sică Alexandrescu. Apoi două roluri în acest an. Eva din
Castelul condamnaţilor şi Rossana din
Mihai Viteazul în regia lui
Sergiu Nicolaescu. Şapte personaje în şapte filme şi multe solicitări în momentul de faţă. Portretul e încă incomplet. Anii viitori îl vor completa. Oricum, mucalitul baron Münchausen se prezintă de pe acum: «sunt tatăl Irinei Gărdescu»...
