REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Ion Popescu Gopo și exuberanța ficțiunii


     De pe o casetă de minifon, înregistrată cu ani în urmă, în mica sală de proiecție de la Jilava a Arhivei Naționale, când vizionam în suită toate filmele românești de lung și scurt metraj, transcriu fără să mă cenzurez exclamația: ― Dacă o singură peliculă românească ar trebui trimisă în cosmos și în eternitate, acesta ar fi Șapte arte de Ion Popescu Gopo!
     Șapte arte se detașează valoric în cadrul „tetralogiei” în desen animat realizate între 1957 și 1962 (care mai cuprinde Scurtă istorie, Homo Sapiens și Alo! Hallo!) și care, la rândul ei, i-a oferit autorului privilegiul de a fi primul cineast român ajuns să trăiască, în propria filmografie, o vârstă de aur. Fiindcă, din prea bine cunoscute motive, nici unul dintre predecesori ori contemporani n-a reușit să parvină la propria capodoperă.
     În mult mai cunoscuta Scurtă istorie, distins cu Palme d'Or la Cannes, Gopo schițase doar personajul și traiectoria Omulețului în univers, într-o manieră ingenuă și afișat optimistă, justificând formula „didacticism amabil” atribuită de L. Chauvet, J. Fayard și P. Mazars în „Le cinéma à travers le monde” (1961). În acest prim excurs, însăși confruntarea Omulețului cu inerția și bestialitatea era văzută în gaguri agreabile, sub semnul câștigurilor relativ facile și al progresului ineluctabil. Zguduirile provocate de dinozaurul aflat în cursă după o pradă zburătoare îl făceau pe umanoid să cadă din pom și astfel pierdea coada și căpăta altă alură, care-i permitea să descopere floarea și cântecul. Tot utilitară era întâlnirea cu leopardul de la care se alegea cu prima îmbrăcăminte, iar fauna marină, nu mai puțin feroce, fiindcă peștele cel mare îl înghite pe cel mic, trăia într-o frenezie dansantă în care se prinde și Omulețul, folosind peștele-ferăstrău drept ferăstrău muzical și trezind instinctul ludic până și în scorpia cu șase picioare și în celelalte vietăți.
     Șapte arte este singurul episod din „tetralogie” în care nu apare motivul florii și se intră în „materia sofisticată” a operei, diferită de „gentilețea” anterioară, ca să cităm două sintagme prin care teoreticienii „artei a opta” disting animația clasică de cea modernă. Tema cosmică, mult invocată de apologeți, rămâne, la rându-i, undeva departe: numai de câteva ori vedem planetele urmându-și imperturbabile cursul, în timp ce obiectul artei e aici, pe pământ. Dacă Scurtă istorie începea cu geneza Terrei și a sistemului solar, Șapte arte lansează direct confruntarea dintre om și lumea dinozaurilor, evident antropomorfizați. Există și în Șapte arte un plan de suprafață, cel indicat de titlu, figurând într-un lanț de gaguri nașterea artelor tradiționale, cărora li se adaugă în ultimul cadru evidența peliculei în cauză, adică cinematograful. Dar așa cum nu istoria costumului era subiectul primului film, tema celui de al doilea nu e deloc atât de exterior-ilustrativă, cum s-au făcut a crede mulți comentatori. Ca și în cea dintâi secvență terestră din Scurtă istorie, primii intră în scenă dinozaurii. Dar nu mai e o apariție „epică” (cum fusese fuga unuia singur după o zburătoare), e o secvență dramatică: Sunt mai mulți dinozauri, retezându-și unii altora lungile gâturi, fiecare de mai multe ori ― efect de „animație pură”, gag născut dintr-o autonomie a desenului care supraviețuiește personajului, ca și în filmul-prefață, unde leopardul deposedat de blană reapărea transparent de după pom (lupta nu se văzuse — „cabotinajul este absent”) și mai făcea câțiva pași înainte de a realiza propria dispariție. Aici capetele tăiate ale bestiilor nu numai că supraviețuiesc, dar continua să muște. Mai mult, după ce păruseră a fi intrat cu toții în pamânt, când nu rezistasera trăsnetelor, dinozaurii reapar mereu, chiar în finalul triumfal, obligându-l pe omuleț să se stropșească la ei, ca să dispară din nou.
     Antologică este secvența cu dinozaurii care contemplă primul desen făcut de om ― nu dintr-un impuls creator îl făcuse, ci speriindu-se de propria umbră, pe care voise s-o ucidă, și-i lovise conturul pe stâncă, cu piatra. La dispariția soarelui, își dăduse seama ce a produs, dar și că lipsește ceva conturului ― zâmbetul, adăugat acum printr-un gest conștient: omul devine creator, iar copia artă. Mânate de curiozitate, bestiile vin în hoardă, întrerup euforia creatorului și se instituie în conclav de apreciere a primei isprăvi ce n-a rezultat din impulsul devorării reciproce. Mai întâi ele nu înțeleg natura aparte a ceea ce văd, pipăie cu labele conturul zâmbitor, crezând că e ceva material, posibil de apucat și utilizat. Apoi nu ajung la un consens și tranșează dezacordul fie prin înghițirea capului vecinului (altă soluție decât la început, fiindcă în noua legislație a gagului el „nu poate fi repetat”), fie prin aprobarea mută a capului central.
     În broșura sa „Filme, filme, filme, filme”, tipărită în 1963 la Editura Meridiane, Gopo recurgea la un „understatement”, prezentând această secvență ca pe „o scenă critică la adresa criticii”, dar tot el intitula, în același volumaș, capitolul despre Șapte arte ― „Frica”, unde definea teama drept temă a filmului „Pure angoisse noire” ar spune Robert Benayoun, remarcând, ca la Paul Julien, „o imagine în care negrul și roșul, apropiere interzisă tradițional de filmul în culori, își află, în fine, realizarea și se justifica”.
     Pe aceeași casetă video ar trebui tras De-aș fi Harap Alb de departe cel mai bun lung-metraj de ficțiune al celui care, prin exuberanța sa imaginativa, fără nici un challenger, în toată istoria de optzeci de ani a filmului românesc, dar și prin excesele și minusurile sale, a fost un întârziat Méliès al nostru. Uneori genial.
 
(Propuneri pentru o videocinematecă românească, Noul Cinema nr. 5/1993)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cinemateca romaneasca, cronica de film, ion popescu gopo, sapte arte, valerian sava

Opinii: