REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Ion Dichiseanu


     Ion Dichiseanu este ceea ce se numeşte un interlocutor simpatic, un partener de discuţie spontan şi reconfortant. Te cucereşte cu zâmbetul său deschis şi cu sinceritatea, cu pasiunea de care se lasă dominat când vorbeşte despre teatru, despre cinema, despre spectacole TV, despre imprimări de discuri. Când îşi evocă anii copilăriei este mai puţin exuberant. Născut la Adjud într-o familie de ceferişti cu 9 copii, a cunoscut în perioada războiului şi în cea imediat următoare o serie de vicisitudini. Rezultatul: «ambiţia de a se realiza în viaţă».
De la rigla de calcul la scenă
— Cum aţi ajuns în teatru? — l-am întrebat, rugându-I să se refere la împrejurările în care şi-a descoperit vocaţia pentru scenă.
— De fapt, urma să devin inginer. După ce am terminat liceul la Cantemir, în Bucureşti, am intrat la politehnică. A fost dorinţa parinţilor mei. Mie îmi plăcea să recit, să cânt la chitară, aşa că participam la numeroase manifestări studenteşti şi, în cele din urmă, n-am reuşit să rezist ispitei de a da admiterea la Institutul de teatru.
Institut pe care l-a absolvit ca şef de promoţie în 1959 (încă în anul III, profesorul său, Al. Finţi, i-a încredinţat rolul titular din Othello).
     La zece ani de la absolvirea Institutului, lon Dichiseanu îşi aminteşte cu entuziasm proaspăt de anii uceniciei când a fost repartizat la teatrul din Botoşani, precizând că «în cariera unui actor nu există momente nesemnificative; orice rol — fie principal, fie episodic — succesele, ca şi insuccesele, sunt acumulări de experienţă, sunt trepte la fel de importante ale urcuşului dificil spre maturizare, spre definirea personalităţii artistice».
     Un «moment fericit» în cariera unui actor, un moment care corespunde cu lansarea, cu înscrierea pe orbita succesului, poate fi socotit la Dichiseanu momentul în care marele George Vraca l-a remarcat (în 1960) într-un spectacol cu «Femeia îndărătnică» şi l-a chemat la Bucureşti ca dublură a sa în «Antoniu şi Cleopatra».
De la teatru la film
     ... Apoi a apărut cinematograful. «A fost marea mea revelaţie», mărturiseşte Dichiseanu, referindu-se la primul său contact cu platoul — rolul interpretat în Darclée sub bagheta regizorului Mihai lacob. Cu toate că naveta Botoşani−Bucureşti era obositoare şi anula uneori verva pe care i-o impunea partitura (Dichiseanu juca rolul studentului italian Perotto), platoul de filmare l-a cucerit definitiv.
— Am intuit din primul moment posibilităţile de creaţie pe care le oferă filmul, m-am simţit atras şi stimulat de exigenţele de joc firesc, neteatral, proprii interpretării cinematografice.
— Nu v-au lipsit contactul direct cu publicul, aplauzele, verificarea nemijlocită pe care o permite actul scenic?
— Şi da, şi nu! M-am format în teatru şi datorez teatrului, publicului teatral, o anume încredere şi siguranţă pe care am căpătat-o în ciuda firii mele emotive (contrar aparenţelor, sunt foarte emotiv). Dar, pe scenă, intrând în rol, repeţi o lecţie învăţată, ştiută, inoculată până la cel mai mic detaliu în timpul repetiţiilor. Din acest punct de vedere, cinematograful oferă actorului posibilitatea de a exprima spontan anumite coordonate ale personajului întruchipat. Desigur, solicitările platoului sunt complexe, aparatul de filmat este necruţător cu orice notă falsă în detaliile de mimică sau de vorbire, iar actorul este dependent de concepţia şi măiestria regizorului, de profesionalismul şi talentul întregii echipe. În ce priveşte publicul, cinematograful nu se interpune între actor şi public ci, dimpotrivă, lărgeşte extraordinar cadrul şi numărul celor pentru care joci.
De la 1 la 16
     ...Dar eu cred că, de la un film la altul, regizorii noştri se perfecţionează în arta de a pune în valoare potenţialul actoricesc. Nu este o simplă impresie, ci o constatare prilejuită de cele 16 filme în care am jucat colaborând cu regizori veterani ca Jean Georgescu şi Paul Călinescu, sau cu regizori din generaţia a doua, între care Mihai lacob, Vitanidis, Francisc Munteanu, Vladimir Popescu, Lucian Bratu, Virgil Calotescu. Fiecare are un mod personal de a-şi conduce interpreţii, dar cu toţii respectă actorul, îl lasă să se exprime firesc; desigur, în măsura în care nu contravine spiritului şi indicaţiilor din scenariu. Am avut satisfacţia de a-mi construi personajele aşa cum le-am simţit în toate filmele româneşti şi am avut prilejul să constat că şi regizorii străini, între care un cineast cunoscut ca Robert Siodmak, lucrează cu actorii în acelaşi sens.
— Care e personajul de care vă simţiţi cel mai legat?
— Nu reneg niciunul din rolurile jucate — atât în teatru, cât şi pe ecran. Referindu-mă la filme, e cazul să spun că m-am simţit mai aproape de Vulpaşin din Dincolo de barieră, de căpitanul Oarcă din Tudor, de sublocotenentul Petrescu din Tunelul. În rest, celelalte erau toate asemănătoare ca factură; am interpretat în general roluri de june prim.
De la marele la micul ecran
— De fapt, îmi dau seama că ceea ce contează e nu factura rolului, ci adevărul uman pe care-l conţine, autenticitatea personajului. Aş vrea să interpretez un personaj care să mă solicite mai complex, să interpretez un rol cu implicaţii psihologice, rolul unui om contemporan, a cărui personalitate şi al cărui destin să convingă sala şi să emoţioneze.
     Într-o dramă, într-un film de aventuri, într-o comedie; da, şi într-o comedie, pentru că şi într-o comedie pe o temă de actualitate pot exista eroi adevăraţi. Dar dacă ar fi să vă marturisesc un gând, o dorinţă mai veche, v-aş spune că mi-ar plăcea să joc şi într-un film care să-mi dea posibilitatea să îmbin experienţa de actor cu pasiunea mea pentru muzica bună de orice gen. Desigur, nu sugerez scenariştilor noştri să pastişeze celebrele Umbrele din Cherbourg sau să reediteze filme muzicale de mare succes ca My fair lady. Cred însă că ne putem aştepta ca un film muzical românesc să se afirme. Eu aş vrea să mă număr printre actorii−cântăreţi care vor pune umărul la această afirmare.
     Pe micul ecran am luat iniţiativa; am avut satisfacţia să joc şi să cânt în mai multe scurtmetraje de televiziune, între care cel intitulat E primăvară în ianuarie.
     Anul acesta nu e primăvară nici în aprilie, la data când discut cu lon Dichiseanu despre preferinţele lui; dar îi doresc să-şi poată realiza, indiferent de anotimp, un legitim deziderat profesional, legat de pasiunea lui dublă pentru film şi muzică şi menit să aducă pe ecrane un gen solicitat şi apreciat de public.
 
(Cinema nr. 6, iunie 1969)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: actor, interviu, ion dichiseanu, laura costin, portret

Opinii: