REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Întrebări suspendate - cronică de film ”Un etaj mai jos”


     Un etaj mai jos este un film pseudopoliţist. Scenariştii (Rădulescu-Muntean-Baciu, un trio bine rodat) au aruncat în joc principalele elemente ale genului. Există o victimă (crimă sau accident, ambele ipoteze sunt puse în discuţie) pe care o auzim vociferând dincolo de o uşă şi o vedem doar în pozele de pe facebook. Există un potenţial criminal (Vali Dima), locatar în acelaşi bloc cu victima, un tânăr aparent binevoitor cu vecinii şi pe care nu l-am bănui dacă nu l-am vedea ieşind din apartamentul fetei, după altercaţie. Există un poliţist care apare pasager pentru o anchetă de rutină printre locatarii blocului. Şi mai există un martor (Sandu Pătraşcu) care a auzit întâmplător cearta de dincolo de uşă pe când venea de la plimbare cu căţelul şi urca pe scări spre apartamentul lui de la un etaj mai sus. Există oarece suspans şi mult mister pe care filmul nu îşi propune să-l rezolve tocmai pentru că nu e poliţist, ci mai degrabă psihologic şi de stare, am putea spune chiar un studiu de caz. Nu al criminalului cu motivaţiile sale, ci al martorului.
     Sandu Pătraşcu este un reprezentant al clasei de mijloc din România actuală. Un bărbat în puterea vârstei, hiperactiv şi harnic, care încearcă să se menţină în formă (jogging prin parc câte 6 kilometri, regim alimentar) pentru a putea gestiona micul business familial (doar el şi soţia) de înmatriculare automobile. Nu locuieşte într-o vilă, pentru că nu e suficient de bogat pentru asta, dar nici într-un bloc ceauşist cu zeci de apartamente, ci într-unul stalinist, mai mic si ceva mai confortabil, pe o stradă liniştită. Are relaţii cordiale cu vecinii, pe unii îi cunoaşte mai bine şi se opreşte la o vorbă în faţa blocului, pe alţii doar de bună ziua – bună ziua (categorie din care făcea parte şi fata găsită moartă). Mica lui familie – nevastă, fiu şi căţel – pare să nu ducă lipsă de nimic, asta cu preţul alergăturii lui zilnice şi a talentului de a deschide uşi, de a şti să se facă servit şi să servească la rândul lui, de a da din coate în limite civilizate, de a fi eficient. Pe cât de afabil şi comunicativ în aparenţă, pe atât de reţinut şi secretos când ceva ameninţă să-i zdruncine confortul micului său univers. Pătraşcu (excelent Teodor Corban) şi-a impus conduita neimplicării şi a individualismului riguros. Cu mici derapaje: ascultatul scandalului de la un etaj mai jos rimează într-un fel cu mâncatul pe ascuns al cremşnitului direct din tavă. Secretul îl apasă, dar nu-l mărturiseşte nici măcar soţiei. Iar singurul impuls de a contacta un prieten poliţist rămâne o încercare eşuată. Protagonistul filmului lui Radu Muntean, prezent aproape în fiecare cadru, este fără îndoială expresia perfectă a unei filosofii de viaţă mai recent importate: „ce nu mă priveşte direct nu mă interesează”.
     Antagonistul, ipoteticul criminal Vali Dima, este mai dificil de citit. Tehnic vorbind, rolul său este de a împinge acţiunea spre punctul ei culminant: bătaia de la RAR. El este cel care zgândăre conştiinţa încărcată a protagonistului. Prezenţa lui Dima tot mai insistentă în viaţa familiei Pătraşcu transformă disconfortul tăinuirii în exasperare. Psihologic vorbind, lucrurile se complică, iar comportamentul lui Dima face parte din acel mister al filmului despre care vorbeam la început. Ce interes are să-l aţâte pe Pătraşcu? De ce îl dispreţiueşte cu obrăznicie pentru că nu l-a dat în vileag? „De ce n-ai zis nimic la poliţie? Zi Sandule, vrei să mă duc eu să te spun? Asta aştepţi?” – este replica cheie a transformării incredibile a vinovatului în acuzator. Întreaga sa atitudine este provocatoare (privitul insistent prin fereastra blocului, zâmbetul impertinent, mâna pe care o flutură de două prin uşă atunci când Pătraşcu e nerăbdător să-l dea afară din casă), când nu e paradoxală (de ce se preface bolnav după ce l-a chemat pe Pătraşcu să-i de actele maşinii?). O etichetă simplistă ar rezolva totul: e psihopat. Filmele poliţiste sunt pline de nebuni care comit crime. Dar Un etaj mai jos nu e poliţist. Aşa că întrebările rămân suspendate dacă nu vrem să convenim că, în societatea noastră, nebunii umblă liberi printre noi (!!).
     Cel de al cincilea lungmetraj de ficţiune al lui Radu Muntean continuă seria portretelor masculine care plasează femeia în planul doi, pe post de nevastă. După nostalgicul Bogdan Ciocăzan (Boogie) şi adulterinul Paul Hanganu (Marţi după Crăciun), Sandu Pătraşcu este bărbatul împlinit social, fără probleme existenţiale, aşezat solid într-o relaţie maritală, care şi-ai fi continuat liniştit rutina cotidiană, dacă viaţa nu l-ar fi obligat să se confrunte cu propria lui conştiinţă. Drama lui e mai profundă şi mai insolubilă decât a predecesorilor. În timp ce Boogie realizează că tinereţea nu se mai întoarce şi trebuie să pună punct nostalgiilor, iar Paul hotărăşte să pună punct duplicităţii, Pătraşcu, sub carcasa lui de luptător sigur pe sine, este structural un laş şi pentru asta nu există soluţie. De aceea filmul Un etaj mai jos rămâne şi el suspendat încheindu-se cu o secvenţă de somnambulism „computeristic” al copilului Matei, care nu are o legătură evidentă cu povestea. Sau poate că cere de la noi spectatorii o poveste bis, cum ar fi zis D. I. Suchianu.

 
 
 
(Revista Film nr 4 / 2015)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cristina corciovescu, radu muntean, un etaj mai jos cronica de film, un etaj mai jos film

Opinii: