REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Între „omul mic şi politica mare“ : Câteva zile din viaţa lui Ion I. Ion


     În cadrul panopliei în curs de îmbogăţire stilistică a Noului Val românesc, Călin-Peter Netzer este unul dintre rarele nume care reuşeşte să recupereze virtuţile clasicismului în arta cinematografică, în cel mai amplu sens al cuvântului. Şi o face în modul cel mai serios şi mai creativ.
     În 2003, filmul său de debut, multipremiatul Maria, urmărea povestea tragică a unei femei simple, strivită între greutăţile întreţinerii unei familii cu mulţi copii, violenţele soţului alcoolic şi marasmele economice şi morale ale tranziţiei. Rezultatul, un subtil discurs despre demnitate şi compromis, realizat în filigranul dramei psihologice proiectate pe o frescă socială actuală, autentică şi atent observată, atingea cotele şi exigenţele tragediei – performanţă extrem de dificilă într-un cinema douămiist în care notele dominante şi cele mai recompensate sunt blazarea şi flegmatismul.
     Aceleaşi abilităţi de atentă investigaţie psihologică şi socială, dublate de preţioase trăsături de tragedian, se descoperă şi în substraturile tragicomediei Medalia de onoare (2009), cel de-al doilea lungmetraj al regizorului, lansat în această toamnă pe ecrane. O suită impresionantă de distincţii - pentru scenariu, regie şi interpretare, premii ale spectatorilor şi ale criticii - la festivalurile de la Salonic, Torino, Miami şi TIFF, confirmă calităţile filmului şi capacitatea sa de a sensibiliza nu numai publicul românesc, ci şi pe cel european şi american.
     Realizată după un excelent scenariu semnat de Tudor Voican, pelicula urmăreşte câteva zile din viaţa lui Ion I. Ion (alias Victor Rebengiuc), un pensionar heptagenar, veteran de război, care primeşte pe neaşteptate o medalie de onoare, pentru fapte de arme pe care nu prea şi le aduce aminte şi pe care Ministerul Apărării nu se oboseşte să i le comunice.
     Şi astfel asistăm la campania şovăielnică, demarată de Ion I. Ion de investigare a motivelor decorării sale – prilej de descindere în trecutul incomod al jocurilor războiului şi în culisele birocraţiei militare, dar mai ales de radiografiere a unei vieţi de familie tarate de traume vechi şi de amară meditaţie asupra veşnicului joc dintre “omul mic şi politica mare”, în care fiecare epocă şi generaţie îşi înscriu mărturia.
     Filmul jonglează abil şi gradat, în cheie comic-melodramatică şi discret compasivă, cu relaţia dintre Ion I. Ion şi medalie, care trece de la nedumerire şi refuz, atentă evaluare (inclusiv numismatică), inocentă cochetărie, până la adorare, de fiecare dată revelând o altă ipostază a raportului bătrânului cu istoria şi lumea din jur. Un fel de “loz de un milion” câştigat pe neaşteptate, medalia se transformă, cu timpul, în fetiş şi talisman al reabilitării sale în ochii familiei şi prietenilor, dar şi în faţa lui însuşi, devenindu-i sufleteşte indispensabilă exact când se constată că i-a fost atribuită din greşeală şi că trebuie, aşadar, returnată, ceea ce, moralmente, Ion nu este în stare să accepte. O decoraţie cumpărată de la un centru de amanet, în locul celei confiscate de funcţionarii Ministerului, va fi un atu pentru recâştigarea respectului fiului său emigrat în Canada, pe care îl trădase impardonabil cu mulţi ani în urmă, o jucărie atrăgătoare în mâinile nepotului sosit pentru prima dată în România, dar şi un bilet de absolvire de datoriile la plata întreţinerii de bloc.
     Această factologie clasică realistă de tipul “Mantalei” gogoliene sau a Ultimului dintre oameni al lui F.W.Murnau, ofertantă, dar destul de puţin vizitată de cinema-ul ultimelor decenii (Tragedia unui om ridicol a lui Bertolucci e o excepţie) este alimentată cu felii din viaţa personală a lui Ion I. Ion, prezentate gradat, pentru a descoperi misterul tăcerii punitive cu care îl tratează soţia şi unicul fiu: înainte de ’89, neputând accepta hotărârea fiului său de a fugi din ţară şi neavând argumentele să-l oprească, acesta l-a denunţat la Securitate.
     Tocmai această culpabilitate gravă (atipică, dar perfect ancorată în real) este cea care salvează protagonistul de angelismul butaforic al modelului clasic, iar filmul, de patetismul inerent “tragediilor omului ridicol”.
Evitând extremele cinic-acuzatorii ale tinerilor ori sentimentalismele “veteranilor”, recurente în filmul românesc contemporan, cuplul Netzer-Voican conturează un portret realist şi uman al “pensionarului nostalgic şi inactual”, inteligent proiectat în istorie, prilejuind, totodată, încă o creaţie de forţă a maestrului Rebengiuc.



 
(Ziarul Lumina, marţi 4 ianuarie 2011)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, elena dulgheru, medalia de onoare, peter calin netzer

Opinii: