Revenirea pe ecran a Vlaşinilor nu aduce vreun spor, cât de cât, față de cota joasă („sub orice critică”, cum se zice) la care ne lăsase filmul dintâi; ba încă se poate spune că acesta de-acum e mai dezlânat și mai obositor decât celălalt: prin evidenta lipsă de consistenţă epică a scenariului, prin stângăcia punerii în ecuaţie a datelor conflictului, prin turnura puerilă a întâmplărilor, prin naivitatea mizanscenei, prin caracterul ilustrativist al imaginii şi al muzicii, prin prestaţia — prea puţin sau deloc convingătoare — a interpreților... Filmul acumulează (cât acumulează), dar nu construieşte şi dintre caracteristicile kitsch-ului stabilite de un Gillo Dorfles numai una nu-i poate fi atribuită: falsificarea intenţională; căci Întoarcerea Vlaşinilor e fals, dar nu cu intenţie, şi, din acest punct de vedere, trebuie considerat reprezentativ pentru regizorul Mircea Drăgan, care, de la Neamul Şoimăreştilor încoace, merge din rateu în rateu (excepție făcând, parţial, Columna, B. D. intră în acțiune şi Explozia).
De-aceea îmi şi permit s-o spun: problema nu mai este — în cazul lui Mircea Drăgan, poate şi-al altora valoarea (sau nonvaloarea) unui film anume, ci însăşi calitatea demersului său regizoral şi „rațiunea de a fi” a acestui demers... Poate renunţarea la anumite „habitudini” în privinţa folosirii actorilor, poate că revenirea la colaborarea cu scenariști „de meserie”, iar nu „de ocazie”, poate că o mai serioasă meditaţie asupra propriului rost, poate că toate acestea — sau altele, cine ştie — să-l readucă pe regizor la nivelul realizărilor sale din Setea ori Lupeni '29. Căci, altfel, filmele lui Mircea Drăgan riscă în continuare „săli goale” și mai riscă — față de noi, cei puțini care le vedem „din obligații de serviciu” — să ne lase aşa cum ne-a găsit.
