Un film aparte care nu seamănă decât cu autoarea lui:
Cristiana Nicolae, la ora debutului. Spun asta, pentru că s-ar putea ca tânăra regizoare să evolueze neprevăzut (ca și filmul ei). Dar... «Magellan» e ea, cea de acum, sensibilă și gravă, ambițioasă, ușor derutantă în siguranța cu care-și impune vocația. Filmul n-are bâjbâielile formale ale debutului, e ferm și sincer, proaspăt, fără naivități, cu câteva surplusuri ce dau senzația vieții, fără obișnuitele trucuri de ciné-vérité. Un film neconvențional ce merită privit neconvențional. Cu acea căldură lucidă cu care-și dirijează autoarea eroii pe drumuri riscante, în căutarea adevăratei lor identități modificate de război, de condițiile luptei, alienate de spaimă ori de prudență, de neîncredere sau prejudecată.
Cine e fata misterioasă, zisă Magellan, răsărită în calea tânărului ilegalist care, în timp ce-și aștepta legătura din grupul de acțiune, se trezește în brațe cu frumoasa-beată-criță, îngăimând vorbe fără șir, printre care parola de recunoaștere? O cursă a siguranței, o nadă pentru naivi, cum presupune bănuitoare Matei, sau pur și simplu un joc al întâmplării? Un joc al dragostei ce se precipită antrenându-i într-un vârtej de umbre și lumină, de îndoieli și spaime, pe nepotriviții tineri ce se ascund, fie sub un nume frivol-poetic, ori grav conspirativ. Două identități false și-un singur adevăr: iubirea. Deloc comod conflictul, poate doar
Al 41-lea, cum remarca un critic, «numai că acolo El... numai că acolo Ea... Originală intrare în dramă cu o fată în blănuri, părăsită noaptea pe o stradă pustie de o bandă de bețivani șic». Reproșul lui va reveni tot timpul, el e băiat serios care muncește și apare seara obosit de la o acțiune în care-și riscă viața, în timp ce ea încearcă rochii și-I așteaptă acolo, în subsolul vieții. Ea, care n-a citit o carte, care n-are răbdare să stea la un film (aflăm mai târziu ce neliniște o mână), care-i ironizează munca lui de tipograf: «Pentru cine tipărești manuale? Nu vezi că-s școlile închise? E doar război, ce dracu!» Și uite așa, războiul se mută și la ei acasă, în subsolul unui cinema de cartier, filmul se joacă pe un ecran al lor, e filmul lor, de îndrăgostiți anapoda: «Tocmai acum ți-ai găsit! Crezi că e momentul?», dar filmul se derulează continuu, el n-are răbdare până nu biruie încrederea, bucuria de viață în ciuda morții, sfidând-o copilărește. Un happy-end neobișnuit, pe un hohot crâncen, în afară, pe o mare certitudine înăuntru, certitudinea că nu se putea ca dragostea să nu descopere binele, să nu prefacă în aur ce s-ar fi risipit în zloată. Un Magellan întors printre ai lui sau, mai exact, pentru întâia oară printre ai lui, în ciuda nepotrivirilor de suprafață, a plecărilor definitive. E un mare grăunte de omenie și frumos în povestea asta, nu știu cât de profund l-ar fi explorat un altul, dar Cristiana Nicolae i-a găsit tonul și căldura potolită cu care ni-I așterne în față: «priviți-I și reflectați, tovarăși, nu vă luați după aparențe, bazați-vă și pe intuiții, nu numai pe deducții seci». Punctul de referință al dramei e «Matei», legătura care-și depășește uneori funcția pentru că, de, oameni suntem, chiar dacă vrem s-o uităm câteodată în circumstanțe solemne și atunci riscăm să pierdem din vedere însuși scopul. Un rol foarte darnic pentru actriță această Matei inspirată, ce n-are voie să iubească și s-o mărturisească altfel decât printr-o grijă prietenească față de băiat, prin teama ei exagerată, de fapt bănuiala, care-i mai mult a femeii geloase decât a ilegalistei prudente. Tot timpul Cornelia Gheorghiu joacă pe două corzi — joc evident dar ager, cu finețe și intuiție — feminitate congelată ce lasă să-i scape, în câteva momente, taina. (Ca în scena mutării casei conspirative ori concluzia pripită, rea, pe care o trage asupra lui Magellan: «S-o fi văzut-o cum te căuta în tipografie cu agenții») E prea adevărat personajul în dorința sa de a teoretiza prudența pentru ca să-și justifice gelozia, ca să-i mai crezi asigurarea bombastică din final: «Noi cu toții am iubit-o pe Magellan». Păcat că regizoarea n-a fost consecventă pînă la capăt în pledoaria sa pentru încredere în oameni — scop prim și ultim al luptei noastre de ieri și de azi. Matei greșise, avea pe conștiință un om. De ce n-a avut tăria să privească adevărul în față și să învețe înțelept, chiar dacă dureros, din acest adevăr? Din păcate, dacă măcar alt termen al dramei, profesorul, s-ar fi alăturat curajului și răbdării lui Bucur în încercarea sa de a o face pe Magellan să înțeleagă lupta, raportul de forțe ar fi fost mai optimist. Așa, poeticul personaj (intelectual generos, dar cam grăbit și elegant însingurat) interpretat de Radu Beligan, cu farmecul lui ușor distant, rămâne în afara conflictului ce trebuia să-I privească direct. El dispare din scenă exact când eroii și acțiunea filmului ar fi avut nevoie de restabilirea unui echilibru moral. Și moralizator pentru noi, de ce să n-o recunoaștem?
Cam superficial tratat, cu o nuanță de ironie prea blândă pentru a fi sesizată întreaga perfidie a personajului, e acel «amic» de la siguranță (George Motoi), ce intervine târziu și neconcludent în dramă. Câteva accente energice ici, câteva dincolo, ar fi refăcut tabloul mai exact al realității, scoțând povestea de dragoste mai brutal afară, în contextul crâncen al vremii. Așa, „Magellan” e un frumos film de cameră, viu, subtil, sensibil, un film făcut de o femeie (cum preciza fără ironie un coleg) și nu pentru că autoarea ar fi sentimentalizat conflictul, ci pentru că l-a întors exclusiv spre subiectiv, spre interior. Scenarista se simte fascinată de acel refugiu al dragostei hărțuite și a și găsit decorul ideal — un subsol sordid și totuși pitoresc, de cinematograf, subsol unde răzbat râsetele spectatorilor, fluierăturile lor, comentariile zornăitoare ale jurnalelor de război hitleriste, ecou al ecourilor lumii mari, din care îndrăgostiții vor să evadeze. De aceea ieșirile lor în exterioare sunt grăbite și cam sărăcăcios filmate („Moșii” unde se întâlnesc eroii ultima oară, grădina profesorului). Cu toate că e evidentă capacitatea regizoarei de a încorpora subiectiv peisajul „indiferent”, în câteva scene de stradă: Cheiul Dâmboviței, colț specific și inedit al Bucureștiului de altădată, sau capătul liniei 4, cu grădina de vară din care răzbate parcă mirosul de mititei... Dar chiar și aici ea simte nevoia să se întoarcă grăbită asupra „copiilor” de acasă, pe drumurile cu tramvaiul ale Iui Bucur montează vocea fetei. Ceea ce dă o tulburătoare dimensiune filmului, o continuitate a intimității îndrăgostiților pe care nu-i mai despart nici timpul, nici spațiul, claustrându-i însă de clocotul din jur. Dar asta-i chiar tema
Întoarcerii lui Magellan — veți spune. Exact, e forța și totodată slăbiciunea filmului. Autoare completă în adevăratul înțeles al cuvântului, regizoarea s-a exprimat prea mult pe sine, un plus de obiectivitate poate n-ar fi stricat. În accentele ironice față de prejudecățile bărbatului („De ce tocmai eu eram mai bun ca alții?”) răbufnește un feminism cam agresiv, alteori o simpatie cam fără nuanțe pentru Magellan pe care o înfrumusețează (din filmare) chiar când era nevoie, pentru adevărul momentului, să o facă dizgrațioasă (scena beției). Dar acestea sunt accidente. Ne e cunoscut cu câtă grijă și-a căutat autoarea interpreții, și nu pe criteriile de fotogenie, ci contând pe expresivitate, mobilitate, farmec. Cred că în mare parte și
Vladimir Găitan și Mihaela Marinescu au reușit să transmită vibrația sinceră a îndrăgostiților, să se ridice la înălțimea partiturii. La înălțimea rolurilor lor complexe, a dialogurilor de mare finețe și expresivitate, cu replici spontane pe care le reții, lucru foarte rar în cinematograful românesc. Sunt câteva secvențe, cum ar fi venirea fetei în camera lui Bucur sau tachinăria lor sentimentală în timp ce el repară radioul și Magellan stă și-I privește, șuierându-i, din când în când, câte o provocare feminin-ironică; sau momentul de spaimă și reproș al fetei din timpul bombardamentului, secvențe foarte bine interpretate de tinerii interpreți. Intonațiile lor sunt sincere, foarte firești, reușind să suplinească o anume răceală, o absență a privirilor... Operatorul
Dinu Tănase a valorificat cu multă subtilitate cele câteva detalii expresive ale interpreților (mai ales în frumoasa suită de portrete supra impresionate, topite cald, ca o muzică, în materia colorată și vibrantă captând mai mult senzații decât sentimente). Dar sunt şi scene în care, datorită stângăciei sau poate a unei temeri de a se exterioriza, povestea de dragoste nu capătă destul suflet. Ne privește câteodată frumoasă, dar goală, fără ochi, ca o primejdie surdă. Stranie senzație!
Ceea ce m-a impresionat foarte tare la
Întoarcerea lui Magellan a fost concepția sonoră. De la zgomotele de ambianță: un tren ce acoperă vorbele îndrăgostiților, altă dată vorbele lor care nu se mai aud și devin doar o melodie îngânată de un cor de femei, un câine lătrând (ce rar latră câinii în filmele românești), un difuzor care transmite și comentarii neutre, nu numai cel mai important comunicat al zilei, până la expresivele voci din off ale interpreților, continuându-și discuțiile și când nu sunt împreună, răgaz de meditație și înțelegere — totul vădește o preocupare atentă și sârguincioasă asupra dimensiunii auditive a povestirii, imaginea sonoră creând un dialog stimulativ cu imaginea vizuală. La un film liric de această factură, la un film de cameră, preponderența pe care o capătă uneori sunetele și muzica (excelentă partitura discretă și totodată insinuantă a lui
Adrian Enescu) mi se pare esențială. Un cuvânt — deși merită multe — despre inspiratele decoruri semnate de
Marcel Bogos. Insolite, dar fără ostentație, fără calofilie.
Un film bun și deosebit, înscriind un nume de regizor cu personalitate și mai ales cu mare, mare dăruire pentru cinematograf.
