​„Întâlnirea” – cronică de film

     Triplă — şi norocoasă — întâlnire artistică. A regizorului cu un scriitor care de la primul acord cinematografic ştie ce să-i ofere şi ştie ce să ia de la el. Pentru că Bujor Nedelcovici dăruie filmului o miză pasionantă şi situaţii-li­mita bune de speculat psihologic: Şi „ia” de la Sergiu Nicolaescu tot ce experienţa sa de regizor sigur pe profesia lui şi — de ce nu? — pe farmecul lui ca interpret îi poate da: nerv, mişcare, enigmă. E apoi întâlnirea dintre trei moderni actori de film: Ovidiu luliu Mol­dovan, loana Pavelescu, Sergiu Nicolaescu, a lor unii cu alţii şi a lor cu personaje aureo­late, fiecare, de mister, de un echivoc creator de poezie. Şi, în sfârşit, e întâlnirea filmului cu operatorul potrivit. Potrivit tipului de sus­pans poliţisto-liric, în care privirea, pânda, şoapta, îşi cereau un confident, un tăinuitor-divulgator, al lor. Şi acesta a fost aparatul mânuit de tânărul Alexandru Groza în colabo­rare cu Nicolae Girardi.
     Dar s-o luăm pe rând. Demult n-a mai lu­crat Sergiu Nicolaescu pe un scenariu solid construit în toate articulaţiile lui şi dezvoltat ca acţiune interioară, ca suspans psihologic cum e partitura lui Bujor Nedelcovici. Fără să fie un scenariu de zile mari, el e reflexul ace­lor zile mari în care se lansează acţiunea, zile de mobilizarea a energiilor patriotice pentru pregătirea actului insurecţional de la 23 Au­gust. Moment de furtună şi elan — Sturm und Drang-ul istoriei, dar şi al artei care se hrăneşte din ea şi care, iată, mobilizează me­reu noi contingenţe creatoare întru onorarea temei. S-ar părea că aici, în zona aceasta de inspiraţie — zonă încă neepuizată în sensul uzării ei prin şablonizare — apar şi semnele unei distincte şcoli naţionale de film. Varie­tate de genuri, afirmare ambiţioasă de stiluri şi voci aparte, în acelaşi perimetru tematic dar mereu din alte unghiuri, răscolit creator, sunt câteva indicii că „mult dorita şcoală” îşi face — şi-a făcut cumva — loc spre afirmare. E îmbucurător faptul că un condei literar im­pus în ultima vreme atacă, într-un acord ma­jor tematic, concertul cinematografic. Exis­tenţa unor stângăcii de ton şi măsură (înce­putul prea puţin verosimil sau telegrama re­velatoare, special întârziată, pentru efect) nu împiedică povestirea să decurgă fluent, capti­vant, neaşteptat. Care dintre cei trei „vizita­tori” ai Deltei îngheţate, aşteptând de fapt ora H pentru o anume acţiune curajoasă, e spio­nul strecurat de siguranţă ca să dejoace pla­nurile comuniştilor de interceptare a unui vas german cu muniţii? Colonelul mult prea ama­bil şi curtenitor pentru un militar de cariera, suspicios şi tenace, care n-o scapă din ochi pe fata proaspăt debarcată în Deltă sub un pretext vizibil improvizat: vizitarea „logodni­cului”? Fata care cere protecţie, pe rând am­bilor bărbaţi, încercând să afle, printr-o co­chetărie discretă, cine o va ajuta să comita actul „necesar ţării” cum îl numeşte ea, în­cercând să-I scoată din apatie şi să-l atragă de partea ei, în special pe fostul sculptor? Sau el, sculptorul grav rănit pe front, care să­tul de atâta moarte, refuză la început să intre în joc — oare din oboseală, din prudenţă, din viclenie? Şi, ca în bunele policier-uri, sur­priza rămâne până în final, întreagă; întreg şi regretul pentru soarta personajelor foarte ataşante. Pentru că, în ciuda insistenţei unuia sau, dimpotrivă, a rezervei celuilalt, ambii bărbaţi care se îndrăgostesc treptat de fap­tura misterioasă au, la rândul lor, toate atuu­rile s-o facă şi pe ea să se îndrăgostească. Echivocul sentimental — fata le dă, pe rând speranţe amândorura — amplifica echivocul identităţilor; jocul se strânge din ce în ce şi în câteva secvenţe de modern cinema, insolit decupate şi filmate (partida de cărţi de la câr­ciumă, remiza de la cabană, din noaptea de revelion, discuţia ultimativă dintre fată şi sculptor) în loc să lămurească, „sporesc a lu­mii taină”. Simţi mâna încercatului regizor, capabil — iată — nu numai de desfăşurări spectaculoase în câmp deschis, ci şi de tirut subtil dirijat, al vorbelor-nadă, al gesturilor tăinuitoare, al parolelor în doi peri, care în­curca în loc să limpezeasca situaţia.
     Suspectare, pândă continuă, dar şi mici rela­xari lirice, evadări în natură (plimbari cu sa­nia pe Dunărea îngheţată sau prin lanul cu stufăriş auriu) relevă — neaşteptat pentru unii, poate uşor dezamăgitor pentru alţii — cealaltă faţă, sentimental-poetică, a dinami­cului regizor. Predilecţia sa pentru legendele cu tâlc (calul alb care a preferat moartea de­cât să se lase înşeuat) sau insistenţa pe cruzi­mea unor obiceiuri locale (pedepsirea tradătorului prin strivirea mâinii), completează ima­ginea acestui regizor romantic care şi-a găsit aici un teren epic mai consistent de afirmare decât în vechile poveşti.
Ca interpret, Nicolaescu îşi ia desigur „par­tea leului”, fără a-şi defavoriza partenerii. Dimpotrivă, le creează, printr-un decupaj atent, bogat în planuri-portret şi în planu­ri-detalii, condiţii de afirmare optimă a inteli­genţei interpretative pusă permanent la încer­care, prin acest joc dublu, ambiguu, tensio­nat. Sinceritate — când reală, când simulată, greu de sesizat diferenţa prospeţime şi agerime, cochetărie şi curiozitate feminină, dar şi una dictată de situaţia ei specială — şi am numit câteva din contururile reuşitului portret cinematografic realizat cu discreţie şi nuanţare de loana Pavelescu. Sobrietate şi apatie, dezabuzare sau teamă, circumspecţie, zgârcenie sentimentală şi încă atâtea trăsături contradictorii animă, graţie lui Ovidiu luliu Moldovan, tacitumul său personaj: sculpto­rul. Francheţe-iarăşi reală ori jucată — ener­gie, căldură, umor (chiar şi lipsa de umor, su­bliniată cu o anume ostentaţie, tot ca o cap­cană), tristeţe şi bravare demnă sunt tuşe ale portretului colonelului — unul din cele mai complexe realizate de regizorul-interpret. Re­gizor care nu-şi neglijează nici planul doi şi distribuie interpreţi convingători ca tipologie şi evoluţie: Vladimir Găitan, Victoria Dobre, Colea Răutu, Virgil Flonda, Vasile Popa, Cor­nel Gîrbea.
     Interioare — puţine dar sugestive: cabana, cârciuma, casa pescarilor, nu distrag atenţia de la principalul obiectiv: tatonarea, descope­rirea adversarului, dar strecoară în acest joc periculos şi nota de intimitate, treptata căl­dură ce apropie, la un moment dat, cele trei victime ale războiului. Ambianţa, peisaj inte­rior şi exterior, interpretare, sunt valorificate de tânărul operator Alexandru Groza ajutat de experienţa lui Nicolae Girardi.
     Prezent prin discreţie şi măsură, un bun producător delegat: Marina Constantinescu.
     Un motiv melodic clasic (aranjamente Anu­şavan Salamanian) spart din când în când de un timpan de jazz, susţine drama acestor iubiri imposibile, incompatibile cu momentul istoric.