REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Întâlnire cu eroii unui roman clasic: „Întunecare”


     Uneori, chiar dacă identificăm pariul cineastului „ecranizator” în contrazicerea autorităţii criticii literare, „dezle­garea tainei” tot din paginile de exegeză pare a veni, fie și pe căi mai întortocheate; George Călinescu admitea, printre puținele merite pe care le recunoștea romanului „Întunecare” de Cezar Petrescu, „răbdarea arhitectonică”. Autorii recentei adaptări cinematografice, scriitorul Petre Sălcudeanu și regizorul Alexandru Tatos ignoră, cu bună știintă, tocmai acest dat, filmul înălțându-și propria sa arhitectură, una cu totul opusă „răbdării”, articulată după legile fluxului discontinuu al memoriei. Debusolat, văzându-și prăbușită scara de valori umane și spirituale, în confruntare cu experiența tragică a războiului, tânărul intelectual Radu Comșa își reconstituie, în clipele sfârșitului, oscilanta sa existență. „Năvalei de gesturi epice”, evocată de marele critic, îi corespunde, în planul filmului, avalanșa cioburilor de viață. S-ar putea spune că avem de-a face cu o explozie dirijată, pentru că, în ciuda frânturilor ce compun întregul, adaptarea cinematografică tinde către o structură de corp rotund către o ciclică mișcare, corespunzătoare unei anumite simetrii a ideilor, intens valorificată de regizor; forța morală a războiului, în care credea protagonistul — și nu numai el — s-a dovedit o iluzie, una dintre multele întreținute de societatea începutului de secol XX. Prima conflagraţie mondială a sporit suferința oamenilor, a adâncit confuziile. „S-a ticăloșit lumea” declamă, pe diferite tonalități, de la confidență la revoltă, într-o remarcabilă secvență. a petrecerii buimac, Radu Comșa. Dar era, oare, nevoie de traversarea unui cataclism pentru ca eroul să-și dea seama de „ticăloșirea lumii”, a acelei lumi străine lui, în care acceptase să trăiască? Colegul său, poetul muribund Dan Scheianu, știa acest adevăr cu mult înainte și târzia anexare a descoperirii altuia face și mai zadarnică zbaterea celui care s-a întors de pe front cu chipul și, deopotrivă, cu sufletul mutilate. Am amintit numele eroului secundar Dan Scheianu căruia autorii i-au acordat o semnificație deosebită; dintre personajele romanului puține sunt abandonate, toți cei care au marcat, într-un fel sau altul, Universul protagonistului fiind convocați. trăgând după ei mica lor istorie: cinicul potentat Vardaru și conformista sa fiică Luminița, prietenii, camarazii de front, anarhistul Mogrea, împăcatul cu sine Probotă, femeile iubite cândva. Ca într-un teatru al judecății din urmă și al unei definitive despărțiri, întregul spațiu al filmului este imaginat ca fiind unul și același (cu excepția exterioarelor), câțiva pereţi care parcă resping lumina, în ciuda ferestrelor unificatoare, recognoscibile. Este, fără îndoială, și o performanță a operatorului Călin Ghibu, aceea de a filma, sub acelasi acoperiș, câteva lumi diferite „o singură cameră și atâtea voci” — ca să parafrazăm o cunoscută scriere, voci aparținând unora dintre cei mai dăruiţi actori ai ecranului nostru: Ion Caramitru, George Constantin, Remus Mărgineanu, Dan Condurache, Florin Zamfirescu, Vladimir Găitan, Emilia Dobrin-Besoiu, Ioana Pavelescu. Chiar dacă foștii liceeni care mai somnolează în unii spectatori de azi sunt contrariați de imaginea unui Radu Comșa prea matur și a unei Luminițe prea... blonde (adevărul este că eroina de pe ecran nu prea are flacără), lectura cinematografică rămâne incitantă. Nu ar fi lipsit de interes să aflăm dacă întâmpinarea recentei reeditări a romanului — la „Minerva” de către noile generaţii dă vreun semn, într-un fel sau altul, de existența filmului.
 
(Informația, 26 iulie 1986)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru tatos, intunecare, magda mihailescu

Opinii: