REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Înnebunesc şi-mi pare rău…


     În primul rând, titlul este nefericit ales, el anunţă episodul de telenovelă, iar atunci când acesta vine cu un adaos psihedelic, ce-i drept regalat de coloana sonoră, care mi-a amintit de filmele anilor '70, '80 ca întreaga atmosferă din film, ai cu adevărat sentimenul fatalităţii precum Charles Bovary: "C'est la faute de la fatalité". Fatalitatea domină povestea de dragoste din film, tânărul actor de succes, Vlad Ursea (Marius Stănescu), - a jucat în Hamlet vine o replică sprinţară, Marius Stănescu urmând să joace, din câte ştiu, în Hamlet - are o amnezie în urma unui incident traumatic. Plimbându-se pe culoarele unui spital de nebuni, un pavilion destul de elegant unde nebunii îşi pot spune poezioara lor, Vlad priveşte în gol şi ţine din când în când un porumbel la piept - se ştie, legătura dintre nebuni şi păsări e veche -, lăsând-o într-o contemplare pofticios-miloasă pe una dintre doctoriţele care-l are în grijă. Idila este pe cale să se-nfiripe, mai ales că doamna doctor (Kitty Cepraga) are toate datele pentru a concura pentru Miss Spitalul de Urgenţe Erotice, iar intelectul ei sugerat de o expresivitate involuntară a buzelor, de privirea senzual-uleioasă şi de decolteul în care te pierzi, dar şi de scurtimea delectabilă a halatului deschis pentru ventilaţie la mai toţi nasturii spune foarte mult despre anii grei de studenţie pe băncile Facultăţii de Medicină, unde examenul la anatomie se ia greu. Regizorul a avut un fler extraordinar la distribuţie, iar juna, după lectura vizuală a unor coperte de revistă cu actorul celebru, păşeşte sfios în camera pacientului cu degetele la gură, rătăcită, emoţionată, îşi dezbracă halatul şi se urcă în pat încălţată cu pantofii cu tocuri cui alături de junele cu minţile rătăcite care în visul său o ia drept soţia sa. După ce doctoriţa stă o clipă prostită şi dezvelită în faţa camerei, urmează o scenă gen alba-neagra sau blonda sau bruna - soţia, Alina (Daniela Nane) este brunetă -, scenă care mi-a amintit prin ricoşeu de o alta din Vanilla Sky (2001) al lui Cameron Crowe cu Cameron Diaz şi Penelope Cruz. Altă viaţă. Nu durează mult şi spre dezamăgirea spectatorului amorsat de indubitabila scenă de film pornografic, tânărul Vlad o respinge pe apetisanta blondă - e clar, Vlad nu e în toate minţile -, care se retrage din cadru cu o scuză imbecilă. De ce am mai continua din acest punct? În speranţa că regizorul va duce o scenă erotică până la capăt? Că revelaţiile psihologice vor urma după? Că blonda va mai încerca odată? Există un anumit gen de curiozitate care mă făcea să urmăresc o porcărie până la capăt să văd ce elucubraţie, ce replică grotescă ar mai putea urma. Este ceea ce te poate menţine în sală după ce ai văzut 15 minute de film. Încetul cu încetul, junele cu minţile rătăcite, - păcat de rolul lui Marius Stănescu din acest film, un actor foarte bun de altfel, într-un film foarte prost -, îşi revine brusc din amnezie când asistă la un viol sau aproape viol al Doctorului psihiatru (Gelu Niţu) asupra doctoriţei care tocmai interpreta pierdut la pian Sonata Lunii cu gîndul la Hamlet, un viol care, după scenele proaste din filme stupide, precum de pildă cea din Pretty Woman, se desfăşoară cu concursul instrumentului muzical folosit inadecvat. Rămâne, de asemenea, misterios de ce graba de a ajunge la Bruxelles a doctorului trebuie să treacă prin vaginul doctoriţei şi să bruscheze pianul. În tot acest timp, în nebunia sa Vlad are un însoţitor, un fel de om de serviciu, interpretat de Mircea Diaconu, care ni se va revela, joacă rolul lui Dumnezeu sau al îngerului păzitor, oferindu-i spre consolare fluturi pacientului histrion. "Fiecare cu fluturii lui." Destul de nebulos, într-un tren personal unde-şi face apariţia şi dispariţia, acest Însoţitor îi oferă trei zile, nu ştim precis de ce trei, aşa cum nu ştim care sunt păcatele pe care i le pune pe tapet lui Vlad. Regizorul derulează în sfârşit memoria de izolirband a lui Vlad şi aflăm ce şi cum s-a întâmplat. Este vorba tot despre un viol, dar în mijlocul naturii, mai precis al pădurii, viol căreia îi cade pradă soţia sa, Alina, şi la care, nu este foarte clar, asistă Maria, fiica în vârstă de trei ani a cuplului retras pentru odihnă la o micuţă cabană. Sosit prea târziu la locul cu pricina, crezând că atât fiica, cât şi soţia au murit, - nu-l vedem o clipă verificând lucrul acesta, dar ce mai contează amănuntele cu atâta poezie şi sadism în jur -, Vlad înnebuneşte. Autorii violului sunt doi şoferi de tir, unul mai patibular ca altul, pe care regizorul se străduieşte să-i descrie ca demenţi cu acte în regulă, matoizi cu faciesuri lombrosiene care en passant mai violează cu maximă brutalitate, dacă se poate spune aşa, două cocote, lăsând la o parte circulaţia cu tirul transformat în maşină de curse. Mersul implacabil al fatalităţii le-o scoate în cale pe Alina care-şi căuta fiica, îmbrăcată în roşu ca Scufiţa Roşie, prin pădure. Scena este de un grotesc nervos, chinuită de încercarea disperată a regizorului de a ne convinge de monstruozitatea celor doi, din care unul se hlizeşte imbecil înainte de a înfăptui mârşăvia pe care trebuie să o subînţelegem. Scena violului sugerat mi-a amintit de un alt film, Irrreversible (2002) al lui Gaspar Noe, excelent, văzut acum prin oglinda deformantă a unui film prost. Povestea sare şi mai departe în trecut, unde Vlad, actorul rebel, îi suflă pur şi simplu logodnica prietenului său, Mircea (Mircea Anca), lăsân­du-i consternaţi, ce mai, mofluzi pe toţi prietenii comuni martori la deposedare în barul pe care-l frecventează în mod regulat şi unde Alina dansa senzual. Acesta este probabil păcatul originar care generează pedeapsa, alunecarea implacabilă spre nebunie, numai că în cazul acesta Ofelia, chiar şi violată, îşi revine. Psihicul ei beton o determină să-l aleagă drept ocrotitor al familiei tot pe Mircea, un fel de asociaţie de sprijin, Karenin de nădejde. Desigur, revenirea lui Vlad, provoacă încă o dată ruptura, cei doi se întâlnesc noaptea în casa fantomatică cu mobile îmbrăcate în cearşafuri exact cum scrie în cartea cu fantome şi unde dragostea renaşte, în timp ce muzica psihedelică te calcă pe nervi. Momentul climactic al împreunării mâinilor peste faţa de masă este punctat de prima replică de o originalitate covârşitoare a Danielei Nane: "Am aşteptat ani în şir clipa asta". Din păcate, cititorul meu nu o poate auzi; dacă există o voce mai anticlimactică erotic, mai disforică, ea îi aparţine Danielei care ridică falsul scenei pe cele mai înalte culmi de penibil. În mod cert, talentul actoricesc al acestei minunate femei se opreşte la prezentarea modei, pentru că fiecare scenă în care apare îmbracă o haină, îşi trage o cizmă, flutură o rochie sau o capelină sau se plimbă exasperant de expresiv cu ţoalele în vînt ca pe rampa unde defilează manechinele. În continuare, să nu pierdem firul palpitant al acţiunii, Mircea care stă la pândă, îl vizitează şi el pe Vlad, iar cei doi stau la o masă şi fumează privindu-se necruţător în ochi ca doi pistolari din Vestul sălbatic ieşiţi pe corso să-şi perforeze cămăşile şi plămânii, în timp ce în minte se desfăşoară caftul dintre ei, vai, o pastişă penibilă după Fight Club (1999) al lui David Fincher. Reţineţi scena iniţierii, în care candidatul la poziţia de membru cu drepturi depline trebuie să se bată şi în jurul său se află un cerc de bărbaţi dezbrăcaţi până la brâu care-i acompaniază pe luptători cu strigăte, în timp ce aceştia boxează cu mâinile goale? Este aproximativ aşa, iar spectatorii sunt chiar prietenii de la bar cu moacele gonflate rizibil. Mircea îl bate măr pe Vlad şi îl vedem târându-l pe coridorul de spital şi depozitându-l într-unul dintre sertarele metalice de la morgă în timp ce râsul său sardonic ne răsună în urechi asemeni celui al diavolului care apărea şi dispărea în fum în scenele de vodevil de acum un secol. Ha-haa! În concluzie, Mircea l-a omorât pe Vlad, cel puţin aşa spune el. În concluzie, Vlad le aşteaptă în aceeaşi casă părăsită pe Alina şi pe fiica lor Maria cu care urcă scările la etaj, scenă simbolico-parabolică. În concluzie, apare Însoţitorul (Mircea Diaconu) la fel de neras ca în prima scenă cu parpalacul şi fluturii lui şi ţine o predică despre păcate pe care le enumeră aleatoriu, pentru ca depăşind frontiera către virtual să se instaleze pe şoseaua unde cei doi camionagii le întâlniseră nefast pe Alina şi Maria şi unde pe margine se află două gărduleţe albe, probabil mormintele celor două victime. În concluzie, totul s-a întâmplat în visul lui Vlad. În concluzie, regizorul a decis că este mai bine aşa să nu se mai înţeleagă nimic. În concluzie, aşa a vrut Dumnezeu. În concluzie. Aici ar trebui să se încheie cronica unei fatalităţi anunţate, dar simt nevoia să mai adaug ceva. Calificarea pentru câteva lungmetraje la actualul concurs al CNC-ului a trei regizori de talia lui Petre Năstase, şi anume Geo Saizescu, Alexa Visarion şi Cristina Nichituş promite capodopere similare de grotesc şi fantezie infatigabilă. Filmul de mai sus poate fi socotit drept cel mai prost film al anului, dacă facem abstracţie de filmul lui Marius Th. Barna, Dincolo de America (2008), cu scenariul lui Eugen Şerbănescu, film care bate şi acest clasament, şi pentru care ar trebui instituit probabil un premiu special. În concluzie, cu mai mult discernământ şi poate cu un alt juriu şi un nou regulament nu vor mai fi finanţate porcării iremediabile, nebuloase psihedelice şi fantezii lubrice.
 
(România literară nr. 41 / 2008)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: angelo mitchievici, cronica de film, dragoste pierduta film, petre nastase

Opinii: