Sosit în cinema din regia de teatru unde, la o vârstă încă tânără, a izbutit să se impună ca o figura înnoitoare și (din cauza asta) nu, întotdeauna, prea comodă; după debutul cu Înainte de tăcere, film în care leul își arăta gheara, dar se abținea să zgârie — Alexa Visarion reapare cu acest al doilea film ca un cineast care și-a terminat rodajul cinematografic. În primul său film autorul scoate sabia din teacă. Acum, asemeni eroului său, o înghite. Cum?
„Intriga” pornește de la o schiță de Alexandru Sahia („Moartea înghițitorului de săbii” — 1934); fundalul e sugerat de același autor („Revoltă în port” — 1932); o umbră de idee se lasă furnizată de Gh. Brăescu, mai precis de un titlu al acestuia și, mai precis, doar de o jumătate de titlu: „Vine domnul... general”.
Scenariul amplifică sumarele date inițiale, le alătură, le leagă, nu întotdeauna organic, iar uneori (introducerea grevei ca element în povestire) destul de convențional. În orice caz, autorul vrea să-și centreze filmul pe soarta unui virtuoz — „maistru Michel! maistru Michel!” la tinerețe celebritate a circurilor europene, la bătrânețe un leu năpârlit, dispus mai curând să se tragă-n țeapă decât să-și piardă „onoarea de artist”.
La o primă vedere, filmul este o parabolă destul de transparentă despre condiția artistului în lumea veche, o lume care n-are nevoie de artiști, ci doar de guriști: tenorul improvizat (ce figură!) îi cântă la ureche „flori de nufăr porți în plete” și falnicul galonat cu mintea întoarsă spre duioasele amintiri, cu mintea aburită de șampanie, cu degetele pe creștetul pleșuv, e fericit. Nu mai are nevoie de nimic, de nimeni, cu atât mai puțin de unul care face pe nebunul cu „trucurile”: „celebru...fugi mă de-aici... umbli ca un zlătar de colo-colo...”, „șmecherii, prostești lumea, dar la mine nu ține!” Când se îmbată, cerberul scoate revolverul și într-o mână cu arma, în cealaltă cu o cupă urlă: „ordon șmecherii!” De fapt, tipul n-are nevoie de șmecheriile scamatorului. Șmecherii știe să facă și singur. Beat și șugubăț, țintește într-un porumbel alb. Porumbelul cade: „Excelent! lovitură de as!” aplaudă aici asistența. Într-o secvență apropiată, asistența — altă asistență — nu mai prea vrea să aplaude. Artistul, alt artist, alt maestru, maestrul Valentin, „celebra stea a echilibrismului mondial”, umblă pe frânghie. Domnii și doamnele, adunați în piațetă, vociferează. Acrobatul nu face destule giumbușlucuri. „Uită-te la el! Încet, încet ca pe bulevard!” O cucoană supărată fiindcă „nu-ți dă fior” își amintește cu nostalgie de un dansator pe sârmă din copilărie. „Era formidabil! Zob s-a făcut!”
Mecena e obtuz. Muzele sunt obtuze („Je suis, tu es, il est” recită domnișoarele când ies pe corso, ca să se creadă că vorbesc franțuzește). Mediul e obtuz („bea, bea nu te lăsa!” îndeamnă mereu orchestra. „Pardon-ul se scuză” — explică șmecherii de pe bulevard). Într-un acces de prostie care nu se lasă prostită, jandarmul — don șef — (respectiv un Mitică Popescu în excelentă formă) se trezește și el țipând: „înghite baioneta!”
Autorul nu se ține strâns de povestea propriu-zisă. El își permite să facă digresiuni (secvența cu răcanii la instrucție de care aparent s-ar putea dispensa); își permite apropieri „mecanice” (copilul excelent ales — Mircea Cristache — un băiat firav, închis în el, adăugat acțiunii, ca martor). Scenariul poate lăsa uneori senzația de deslânare. Cele trei planuri port-urbe-eroi se află, adesea în relație de pur paralelism sau de întâmplătoare întretăiere. Sunt personaje care însoțesc drama fără ca aparent să fie implicate în ea, cum e acea fulgurantă, enigmatică, protectoare și inaccesibilă femeie în negru, o Leopoldina Bălănuța, aeriană apariție mută, ficțiune a ficțiunii, întruchiparea unei obsesii, ecranizarea unui tainic gând. Replică, dacă vreți, la logodnica îmbrăcata-n alb din All that jazz de Bob Fosse, sau poate pur și simplu coincidență de inspirație, ca la Marconi și Edison. Autorul își permite uneori rupturi de ton, de stil, introducând monologuri excesiv de explicative, de „filozofice”.
Din elemente disparate sau doar aparent disparate, în orice caz fragmentate, grupate pe scene de sine stătătoare, Alexa Visarion izbutește să compună un univers care pare la început că aparține doar mărginirii. Un târg mâlos, lânga o apă mâloasă, într-o epocă băltită. Doar mărginire? Prostia a suspectat întotdeauna inteligența, ignoranța a urât întotdeauna tot ce s-a aflat dincolo de hotarele ei. Filmul obtuzității devine, sub ochii noștri, filmul ostilitații.
În acest moment, cu sau făra voia autorului, filmul nu mai pune în discuție doar condiția sensibilității artistice, ci condiția sensibilității în general, căci, iată, o lume obtuză nu distruge numai imaginația, ci și sentimentele, care, la urma urmei sunt tot o formă a imaginației. Înghițitorul de săbii moare pentru că plutonierul imbecil și grosolan îl consideră șarlatan, ațâță lumea împotriva lui și-atunci, el, „artistul”, decât să înghită disprețul, preferă să înghită baioneta. Dansatorul pe sârmă se opune bravând, ricanând, dându-și aere de prinț în exil, scuipându-și în ascuns plămânii, dar pe față împroșcând cu băuturi scumpe. El folosește frânghia dar, în realitate, el este tot un înghițitor de săbii.
Cum ziceam, nu-i vorba numai de artiști. Înghițitor de săbii (și baionete) este, în felul lui, și orbul, erou național devenit recuzita politicienilor locali. Acest orb nu-i numai un fost combatant. Cuvântul e suflat în grabă și din off, dar cine a fost atent la text a auzit că acest trist invalid a pornit în războiul reîntregirii ca voluntar. N-avem de-a face cu o victimă amorfă. Omul nu mai poate vedea, dar nimic nu ne îndreptățește să credem că nu mai poate gândi. „Unde-i orbu'? Ce dracu' ați făcut cu el?”. Orbul, ca și idealul, e abandonat într-un loc întunecos. Șmecherii își bat joc de infirm, speriându-l cu „focurile bengaleze”. În jurul eroului, aceeași cruzime tâmpă. Fostul ostaș cântă mereu la muzicuță același imn: „pui de lei” privește cu orbitele sleite un nevăzut monument: „e frumos?” Tragica onestitate cu care continuă să creadă în ceea ce crezuse face din el, cum zicearn, un alt soi de înghițitor de săbii.
Recrutul care nu poate să tragă în momâie (foc răcane! — mi-e milă!) nu-i artist, nu-i erou, e un nimeni, dar are probleme de conștiință. Când coloana trece pe lângă orb, cântând nepăsator ceva cu Foaie verde, el, tânărul prea simțitor este singurul care întoarce capul. E clar că până la urmă și el va înghiți baioneta.
Autorul descoperă totuși cu subtilitate că o lume ostilă sentimentelor este foarte favorabilă sentimentalismelor. Pentru primar, orbul este un obiect derizoriu, dar când îl introduce în mizanscena dezvelirii monumentului glasul oratorului devine lăcrămos „hai, eroule!” Șeful cazărmii e un soi de burtă-verde, dar când valurile melodiei preferate învăluie sala de bal devine un iluminat, ceea ce nu-I împiedică, e adevărat, ca peste câteva minute, când vraja se risipește, când lirismul trebuie înlocuit cu voioșia, să țipe: „ordon râs !”
Regizorul și echipa sa (imaginea: Vivi Drăgan Vasile; scenografia: Octavian Dibrov; costumele: Daniela Codarcea) dă ostilității un chip, o temperatură, un stil. Târgul e morocănos, edificiile pipernicite, ulițele pustii. Așezarea somnolează sub lumina posacă a unui anotimp imprecis mereu încruntat, livid, vinețiu. Drumul e noroios, câmpul înglodat, cârciuma fumegă acru, amurgurile sunt cernite, iar zorile apar ca niște cearcăne cadaverice. Senzația dominantă e frigul. Nu ninge, nu plouă, nu suflă vântul. Dar e o stare de moină. Și vremea e ostilă. Și timpul e ostil.
Filmul e lucrat pe scene. Firul care le leagă nu este întotdeauna destul de tare, iar uneori pare subțiat de povara monologului suprapus tautologic. Nucleele dramatice, scenele sunt construite însă solid, rotund, într-un crescendo bine pornit, bine strunit, admirabil servit de o coloană muzicală (Mircea Florian) care știe și să tacă, dar și să pună accente pe stupiditate, să izbucnească într-o comică și voită dezordine exact când nu trebuie. Câteva dintre „scene” pot fi decupate ca schițe cinematografice autarhice: dezvelirea monumentului, întâlnirea dintre cele două stele venite să moară fiecare în felul ei; instrucția la câmp. Serbarea din garnizoană este, cred eu, o piesă de antologie.
În general, imaginea e construită ca o stare de spirit. Lumina este sculptată, „anigmatizată” de coviltirul căruței, de pildă, care împarte volumul vizual în trei zone: 1. avant-planul „ars”; 2. penumbra misterioasă de sub prelată; 3. strălucirea de după un dreptunghi tăiat în lung, ferm, subțire, ca să ne lase doar să bănuim ce se întâmplă undeva, departe. În forfota dorit nedeslușită, în agitația din jurul unor sărăcăcioase sicrie. Această plasare departe nu ascunde doar un mod de a adânci planul, ci intenția de a crea distanța față de un univers străin, alienant. Probabil de aceea mișcarea cea mai frecventă nu indică venirea (apropierea), ci plecarea (îndepărtarea). Pe câmpul mocirlit, soldații nu vin, ci se duc în pas alergător, comandați de un moș Teacă (un-doi! un-doi!). Cei doi maeștri nu vin din noapte, ci se duc în noapte, cântând fals o melodie învățată undeva, tot dincolo de zare.
Filmul ne pune în fața câtorva creații actoricești de facturi deosebite, dar creații în adevăratul înțeles al cuvântului, adică puncte maxim în cariera unor excepționali artiști: Mircea Albulescu (o stare de răvășire interioară, de stupoare candidă, de dezarmare); George Constantin (inepuizabil în etalarea nenumăratelor fațete ale beției puterii: romantic, grosolan, galanton, meschin, crud, bosumflat, blazat, șmecheros, tiranic, simpatic etc.); Victor Rebengiuc (o încrâncenare patetică de un ideal pierdut, ca și lumina ochilor, o demnitate absurdă într-o lume în care onoarea e o monedă scoasă din uz); Ștefan Iordache (febrilitatea, spaima, frica de neființă sub crusta unui jemanfișism cu gesturi de frondă).
Dincolo de fisuri, un film important care indică un talent cu adânci și ramificate resurse, un talent masiv, cultivat, impetuos. O personalitate: Alexa Visarion. Sunt convinsă că într-un viitor apropiat acest nume va fi asumat nu numai de cronicari autohtoni.
