Mai rar poţi întâlni o declaraţie atât de tăioasă, fără urmă de îngăduinţă faţă de sine însuşi şi faţă de adresanţi, precum cea a regizorului Gheorghe Preda, autorul Îngerului necesar: „Am vrut să fac un film rece, farmaceutic, impecabil vizual, aproape fără emoţii. Nu am o relaţie prea bună cu România de azi, aşa că, deliberat şi oarecum programatic, nu am vrut să o arăt în filmul meu. Mă interesează cu totul alte lucruri decât feliile de realitate. (...) Vizualul e pe primul loc în preocupările mele. Actoria clasică, în accepţiunea curentă a termenului, nu mă interesaeză. Nu voi face niciodată „filme de actori”. Mă interesează prezenţa unui individ mai mult decât jocul său”. Atâtea ţinte din focul câtorva fraze polemice: la naiba cu „felia de viaţă”, tot acolo şi cu actoria clasică, trăiască vizualul. Se poate spune că autorul nu s-a abătut nici cu iotă de la programul său atât de răspicat enunţat. A vrut un film „film rece, farmaceutic, aproape fără emoţii” şi nu a dat greş. Problema este cât de mult aderă spectatorul la propunerile unei producţii al cărei titlu, prin şocanta alăturare, Îngerul necesar, evocă scrâşnetul frecării a două pietre. Cred că pe Gheorghe Preda l-a interesat, cel puţin deocamdată, să-şi stârnească spectatorii, să-i arunce într-un joc al disconfortului unor nedumeriri, răscumpărat de reala frumuseţe vizuală a unor ambianţe desprinse de orice atingere cu contingentul. Autorul este şi autorul scenografiei, caz mai rar întâlnit. Ca şi cum şi-ar fi visat filmul pe care vrea să ni-l restituie aşa cum „i s-a arătat”. Are şi el „îngerul său necesar”. Cât despre cel din film, el rămâne fantoma misterioasă care hărţuieşte eroina – compozitoare, de succes, se înţelege – cu insolitele sale mesaje-daruri de culoare albastră, de la obiecte până la pictarea unor ziduri. Albastrul concurează albul, nu mai puţin rece, al spaţiului în care trăieşte protagonista, un perimetru sticlos, mereu lustruit de spaima microbilor. Doar flash-back-urile unei copilării trăite în tirania mamei şi ieşirile într-o geografie (aproape) neidentificabilă sparg monotonia unei existenţe dedicate, se înţelege, muzicii (bizar este şi amestecul de stiluri muzicale). Virarea spre dezlegarea enigmei nu luminează nimic, pare mai degrabă un adaos dramaturgic, menit să dea o târzie satisfacţie spectatorului. Este, de altfel, singura şovăială (dar majoră) a autorului în contextul unui film ţinut în chingile unei prelungite întărâtări vizuale (imaginea – Silviu Stavilă). Provocator cum îl ştiu (şi din scurtmetrajele sale), probabil că Gheorghe Preda nu se va întoarce din drum, dar ar fi păcat să nu ia aminte la pericolul surghiunirii evidentului său talent în ceaţa misterelor programatice.
