Îngerul necesar, lungmetrajul de debut al lui
Gheorghe Preda a fost dorit ca o provocare la adresa trend-ului actual: mizerabilist, minimalist, anitcalofil, cu mize sociale şi nu strict estetice, cu priză directă la realitate, docudrama etc. Dacă întoarcem pe dos modelul respins de regizor ar trebui, în principiu, să găsim mizele sale şi un film estetizant, în afara actualităţii, a sferei sociale, psihedelic, fantast, evazionist, un thriller conceptual sau un film de artă în sensul de "artist" aşa cum o serie de prozatori esteţi sunt caracterizaţi prin stil, prin scriitura artistă. Gheorghe Preda se consideră un stilist care joacă totul pe o singură carte, vizualul, repudiind programatic aportul actorului definit ca prezenţă care refactă lumina şi emoţia şi atât. Regizorul declară tranşant că nu va realiza niciodată filme "de actori". Acest lucru i-a reuşit remarcabil în film: actorii pur şi simplu nu se văd, iar când se văd au ceva transparent, clorotic. Din două motive: ori joacă execrabil de prost, Anca Florea în rolul Anei este o astfel de prezenţă graţioasă şi inexpresivă, ori sunt inconsistenţi, fapt care derivă pe de o parte din scenariu, care nu are liniile de dezvoltare a acţiunii, a caracterelor şi intriga clar trasate, iar pe de alte parte, din cauza modului în care regizorul lucrează cu actorul, utilizându-l într-o ordine a secundarului, ca pe un simbol menit să reflect o idee. În dialogul pe care l-a avut cu criticii de film la IPIFF, Gheorghe Preda şi-a precizat şi mai clar estetica, menţionând că doreşte să folosească actorii într-un fel de semiotică vizuală, ca pe nişte semne, accentul fiind pus pe imagine. Cu o remarcabilă cultură cinematografică, lector la U.A.T.C., rafinat, am impresia că Gheorghe Preda a făcut ca regizor o greşeală fundamentală, aceea de a ignora programatic actorul, minimalizând aportul pe care el îl aduce în film. Componenta avangardistă a acestui deziderat este indubitabilă, totul, cum şi declară regizorul, se petrece în mintea lui, de aici şi rezultanta fantasmală, deconstrucţia absurdistă a evenimentelor, mixarea aleatorie a realului cu inserturi coşmareşti hipersofisticate ca şi muzica neconvenţională produsă de compozitoarea astmatică Ana, stereotipiile maniacale şi intervenţiile misterioase, concertate abstract etc. Interpolarea în film a unor indicaţii/avertismente scrise pe pereţi sau jocurile de cuvinte precum cele înscrise pe tricouri, Preda Porter sau Helmis, - Cezar Helmis este producătorul filmului, iată că ficţiunea prinde aripi şi-i transformă pe toţi în personaje! -, fac parte din acelaşi ludic avangardist cu specularea şi sublinierea procedeelor şi divulgarea convenţiei ficţiunii. Altfel, mesajele afişate gen "Ana, totul în jur e muzică!" sunt un fel de soporifice didascalii în deplin dezacord cu suspanse-ul pe care încearcă să-l construiască regizorul. Prezenţa misterioasă se reduce la o iniţială şi ea cu o îndelungă carieră culturală: K. Într-un interviu, regizorul îşi expune şi mai clar intenţiile, aceea de a realiza un film care să poată fi vizionat în sălile de concert sau să poată fi expus în muzee de artă contemporană. Într-adevăr, filmul, cu excepţia reziduurilor de narativitate, de factual, adică ceea ce mai rămâne din scenariu şi din thriller-ul, policier-ul conceptual ar putea să treacă drept un fel de instalaţie video. Totuşi, o instalaţie video are nevoie de un cadru al ei, care nu este numai cel al peliculei, filmul lui Gheorghe Preda tinde către acest mod de reprezentare, dar îl şi trădează, este un hibrid care subliniază indecizia regizorului care nu merge până la capăt nici într-un sens, nici în celălalt. Avem o poveste suspendată, avortată şi o serie de inserturi-rupturi de nivel care brizează desfăşurarea neclară a evenimentelor către un deznodămînt lipsit de sens chiar şi pentru adepţii unei "semioze lărgite", a celui mai speculativ postmodernism.
Ana, compozitoare talentată şi non-conformistă, trăind izolată în spaţiul securizant al locuinţei sale unde nu admite decât artă abstractă şi pe prietena sa, englezoaica Kate, primeşte o mulţime de cadouri de la un admirator care tinde să-şi păstreze anonimatul pe tot parcursul filmului, cadouri care rezonează cu sensibilitatea ei maladivă şi care îi trezesc anxietatea. Ana este şi alergică, ceea ce ar justifica parţial igienismul ei aproape patologic. Atenţia pe care i-o arată acest admirator are ca numitor comun culoarea albastră, în plus, acesta pare s-o cunoască foarte bine, îi poate citi gândurile şi materializează o parte din dorinţele ascunse ale Anei. Vocaţia regizorală a acestui personaj care joacă partitura angelică se face remarcată prin modificarea întregului spaţiu ambiental. Gheorghe Preda alege locaţii departe de tot ceea ce este impur, de Bucureştiul real, avem un alt fel de oraş al reşedinţelor luxoase, izolate, inaccesibile vulgului, totul în perfect acord cu sensibilitatea protagonistei principale. Când ne aflăm într-un loc precum Bancorex, camera evită printr-un unghi privilegiat contactul cu spaţiul limitrof. Excedată de atenţia al cărei obiect obosesional a devenit, artista angajează un detectiv, Stan (Constantin Florescu) care nu reuşeste să dezlege enigma şi este scos din scenă printr-o simplă împuşcătură venită de undeva. Constantin Florescu are cea mai bună prestaţie actoricească din film ceea ce nu este câtuşi de puţin o mare realizare. Iniţial actor de teatru, nuanţat şi sensibil, cu o gamă largă de expresivitate dramatică, mult timp jucând pentru Teatrul Naţional din Craiova, Constantin Florescu face unul dintre rolurile cele mai proaste, din acelaşi motiv al dezinteresului regizorului pentru aportul pe care actorul îl aduce în film. Stângăciile personajului sunt generate şi de accepţia contrafactuală, artificială pe care i-o conferă regizorul, care realizează crochiuri acolo unde ar trebui să fie scene bine închegate. Gheorghe Preda pare să nu înţeleagă că nu absenţa sau anularea sau simpla prezenţă a personajului generează proiecţii fantasmale sau ficţiuni ale eului de o mare intensitate, ci felul cum îl utilizezi. Ceea ce minează proiectul ambiţios al regizorului de a face un film de artă constă tocmai în falimentul prestaţiei actoriceşti care nu susţine componenta artistă, avangardistă, experimentală, estetă a filmului său. Un scenariu neclar, o prestaţie actoricească mediocră, iar în anumite cazuri submediocră coboară în derizoriu restul, filmul lui Gheorghe Preda pierde acolo unde dezinteresul regizorului este maxim, în zona actorului şi a scenariului.
Altfel, este simplu de detectat influenţa lui Lynch în special din
The Lost Highway (Metamorfoze, 1997 ) sau
Twin Peaks - dar şi
Caché (Ascuns, 2006) al lui Michael Hanecke, un alt film tributar lui Lynch se poate integra filierei -, în felul în care regizorul amplifică sentimentul de anxietate în raport cu dereglarea sistematică a simţurilor şi pierderea contactului cu realitatea. Sub raport tehnic al realizării coşmarurilor psihedelice ale Anei, Gheorghe Preda împrumută din
The Ring 1 (Avertizarea, 2002) a lui Gore Verbinski şi continuarea sa
The Ring 2 (2005) în regia lui Hideo Nakata care pregăteşte un al treilea episod. Filmul are un demaraj bun, concertul la picamer, ciocan, polizor etc. pe fond simfonic este de efect, într-un fel el precizează caracterul neconvenţional al peliculei. Muzica lui Cristian Lolea "aportează" un plus filmului care rămâne un experiment interesant şi nimic mai mult.