Inedite (jurnal)

Minunata enigmă
Tot ceea ce am scris aici și voi mai scrie este pus sub semnul acestei „mirări” în fața lumii. M-am silit să-mi păstrez pe cât am putut aceestă facultate a spiritului și să-mi făuresc, cu migala și stăruința de care am fost capabil, un instrument mintal care să poată pătrunde cu ușurință în zonele de penumbră în care sălășluiește.
„Minunata enigmă”. Nu am vana pretenție că am reușit, pentru că încă nu știu dacă am reușit. (3.IV.59)
 
Scriitorii
Mă gândesc în special la scriitorii noștri. Trăiesc încă sub vraja miturilor despre gloria literară (fruct aurit al saloanelor mondene și al hainei boeme în cel mai fericit caz) dintr-o epocă de mult apusă și a cărei „viață” mai este păstrată prin paradoxul istoriei literare (care-i mereu „actuală” prin faptul mecanic adeseori al scrierii și rescrierii ei și prin lectura de informare a acesteia, la care-i obligat orice om, nu numai scriitorul).
De ce nu lasă dracului tot acest drapaj, acest costum și acest decor vetust, cu acompaniament tot atât de anacronic și să „coboare în arenă”, în mijlocul vieții, care creează totul, șterge totul, păstrează totul (chiar și resturile cele mai scârboase)? De ce nu intră în arta cea mai actuală, cea mai accesibilă, cea mai populară, filmul?
Filmul este altceva. Comparat cu meschinăria literară, este ca o „evadare” deasupra oceanului frământat de mișcare, ca o ieșire liberă în mijlocul mulțimii, este echivalent cu căpătarea de putere, o putere adevărată, binefăcătoare pentru alții, anonimă, dar impunătoare. (3.V.59)
 
Epigonism
Trebuie neapărat să creăm o cinematografie a noastră, să facem astfel de filme încât ele să poată fi deosebite de ale altora, să nu imităm la infinit pe alții; mulți își închipuie că imitând „pe românește” performanțele formale sau de alt ordin ale altora, ar face să se dezvolte, să progreseze cinematografia noastră.
De fapt, noi rămânem pe loc, iar ceea ce perfecționăm e tehnica imitării, a contrafacerii, a focalizării și mizerabilul spirit epigonic. (9.V.59)
 
Fotografia
Orice om, fără iluzii, se va simți înstrăinat în fața propriului său portret, îndeosebi când e vorba de o fotografie. Rareori nu va acuza fotograful de nepricepere sau nu va învinui clipa neprielnică în care și-a reprodus chipul. Totdeauna, însă, ceilalți din jur vor confirma absoluta concordanță a subiectului cu copia lui fotografică. E straniu, dar ambele „părți” au dreptate absolută.
Nici un om nu-și cunoaște propriul chip, așa cum îI văd ceilaIți, chiar când și-I privește în cea mai perfectă oglindă! În oglindă îți vezi chipul stâng, mâna dreaptă devine mâna stângă, cu un cuvânt simetria se răstoarnă. Și acest chip, pe care îl cunoaște omul, e singurul căruia îi dă valoare obiectivă și deci autenticitate. Ceilalți nu-ți cunosc decât înfățișarea tridimensională, reală. Nimeni nu s-a gândit vreodată să întrețină relații cu vecinul său, cu prietenul din… oglindă. Fotografia este reproducerea chipului real, viu, pe care nu ți l-ai văzut din afară niciodată și nu poți să-l vezi altfel decât reflectat, deci cu semnele inversate.
Străinul din fotografie, necunoscutul care te privește de pe cartonul din album, ești tu. (16.V.1960)
 
Ecranul
Mi se pare că fiecare artă are un „loc” propriu și caracteristic de manifestare: sculptura are soclul, pictura are suprafața unui cadru perpendicular, teatrul are scena (o suprafață orizontală fixă) iar filmul are ecranul.
Ecranul este în aparență și soclu, și cadru, și scenă, dar caracterul lui original este mobilitatea. Raportul dintre el și „spectator” nu este static. Ecranul este un piston, o rachetă, un scripete... mobilitate, variabilitate, în toate direcțiile și în toate planurile. El este dinamică pură, traducerea totală a muzicii din universul fonic în cel vizual și o contopire. De aceea mi se pare că filmul poate da imaginea fonico-vizuală a lumii, a realității. (25.II.61)
 
Poezia
Nu a existat artă mare decât atunci când o aspirație înaltă a dominat activitatea artiștilor și a epocii. Umanismul nu-i suficient (pentru că dă loc la interpretări extreme și plate uneori). Umanistă a fost orice artă în care a vibrat inima omului.
Aspirația înaltă proiectează arta într-o zonă transcendentă, o împinge pe liniile de fugă ale unei perspective superioare, ca în arta gotică, sau în arta Egiptului antic, sau în arta Indiei etc.
Dacă artistul nu simte fiorul infinitului perspectivei în care se înscrie destinul lui și al omenirii, arta nu va căpăta aripi. Realismul fără dimensiunea poeziei n-are durată și preț. (19.IV.61)
 
Despre... usturoi
Cel care a mâncat usturoi nu își miroase sie însuși a usturoi, deși el știe că a mâncat usturoi sau își amintește.
Cel care n-a mâncat usturoi simte, până la jenă, uneori, mirosul de usturoi al celuilalt. Dacă și el va mânca, la rândul lui, usturoi, nu-i va mai simți mirosul și lucrurile, adică relațiile umane, vor intra în noua ordine! Ordinea usturoiului, ș.a.m.d. (24.III.68)