În 2011, s-a lansat, în câteva cinematografe din România,
Burta balenei, un film independent (mai bine zis, o producţie
no-budget), în regia debutantelor
Ana Lungu şi Ana Szel. Toamna aceasta, prima cineastă revine pe ecrane (să sperăm că în mai multe săli) cu un alt film independent, scris şi regizat de ea,
Autoportretul unei fete cuminţi.
Există două diferențe clare între cele două producţii (pe lângă durata mai mare a noului film –
Burta balenei de abia depăşea o oră, plasându-se astfel la limita inferioară a lungmetrajului), ambele în avantajul debutului individual al Anei Lungu: dramaturgia mai închegată (sau mai puţin improvizată) şi nivelul profesional mai ridicat (filmul anterior suferea din pricina unor deficienţe tehnice). Până la premiera sa românească
, Autoportretul a fost prezentat, în cadrul secţiunii „Works in Progress”, la Festivalul de la Karlovy Vary de anul trecut (atunci filmul purta titlul de lucru
Aventurile unei fete cuminţi), apoi a avut premiera mondială în selecţia oficială a Festivalului de la Rotterdam de anul acesta (într-un program cu tematică feministă din cadrul secţiunii tradiţionale „Signals”) şi apoi a câştigat (
ex-aequo) premiul pentru Cel mai bun film de ficţiune la „Crossing Europe”, un festival important din Linz (Austria).
„Fata cuminte”, protagonista filmului, este Cristiana Apostol, excelent interpretată de Elena Popa, actriţă cunoscută până acum mai ales pentru rolurile ei de pe scenă, care i-au adus şi două nominalizări la Premiile UNITER. Cristiana este o femeie de „30 plus”, descendentă a unei „familii bune” bucureştene. Doctorandă (bursieră) în inginerie seismică, ea se întâlneşte cu prietenii ei – cei mai apropiați fiind Alex (Andrei Enache) şi Michelle (Iris Spiridon) – şi, din când în când, practică sexul sportiv, la domiciliu, cu Dan (Emilian Oprea, una dintre revelațiile actoriceşti ale anului, graţie interpretării rolului principal în
De ce eu? al lui Tudor Giurgiu). De fapt, ea ar dori ceva mai mult de la relaţia lor, dar nu îndrăznește să spere, pentru că Dan este nu doar un bărbat însurat, ci şi un medic avându-l drept şef, căruia încearcă să-i intre pe sub piele, chiar pe tatăl Cristianei. Iar ipocritul Dan pare mulţumit cu randevuurile lor ocazionale – remarcile sale cinice (cum ar fi „Nu-mi plac femeile frumoase”) sau tentativele sale firave de a o complimenta (atunci când bănuieşte că ea se simte jignită) nu o încurajează pe „fata cuminte” să aibă aşteptări prea mari în privinţa sentimentelor pe care el i le poartă.
După mutarea părinţilor ei într-o nouă casă, Cristiana rămâne să locuiască singură în apartamentul enorm al acestora, pe care îl redecorează după propriile gusturi. Suferindă de insomnii, ea încearcă să-şi uşureze izolarea îndeplinindu-şi o dorinţă din copilărie, aceea de a avea un câine. Şi, cum nu vrea să ia o hotărâre pripită, o bună parte din discuţiile Cristianei cu celelalte personaje gravitează în jurul trăsăturilor diverselor rase canine; iar, atunci când consideră că ştie ce vrea, ea încearcă să-şi convingă tatăl s-o sprijine financiar, căci preţul de achiziţie a unui patruped îi depăşeşte posibilitățile. De fapt, câinele dorit este menit a-i oferi un simulacru de iubire. Lipsită de motivație pe plan intelectual şi de nădejde pe plan intim, tot mai înstrăinată de părinţi şi de prieteni (care deseori o irită cu proastele lor obiceiuri, pentru ca alteori ea să se simtă abandonată de ei), Cristiana e tot mai alarmată de lipsa de orizont a vieţii sale, aşa că decide, mai ales că se apropie ziua ei, să se salveze până nu e prea târziu.
Deşi Ana Lungu a colaborat cu Cristi Puiu – mai întâi ca secretară de platou la
Moartea domnului Lăzărescu, apoi ca asistentă de regie la mai multe reclame – şi, evident, a fost influenţată de inițiatorul Noului Cinema Românesc (de altfel, lui Cristi Puiu şi părinţilor Anei Lungu, totodată interpreţii părinţilor Cristianei din film, le sunt adresate mulţumirile de final),
Autoportretul mi-a amintit mai mult, narativ şi tematic, de două filme ale lui Radu Muntean despre crizele (masculine, ce-i drept) ale vârstei „30 plus”,
Boogie şi
Marţi, după Crăciun. Dacă protagonistul primului titlu amintit, Bogdan (Dragoş Bucur), devine, la reîntâlnirea unor vechi camarazi, nostalgic după o libertate iluzorie, pe care o crede anihilată de viaţa sa actuală (profesională şi personală), Cristiana oscilează mereu între, pe de o parte, servituţile sociale, familiale sau amicale, şi, pe altă parte, o libertate favorabil înțeleasă (totuşi, regizoarea-scenaristă îşi observă onest, ba chiar empatic, eroina, fără a intenționa vreo clipă să o judece). Iar secvenţa în care Cristiana se trezeşte, pe nepusă masă, în faţa soţiei lui Dan (moment crucial pentru protagonistă, după cum înţelegem dintr-o discuţie ulterioară a ei cu prietena sa Michelle) este similară cu scena din
Marţi, după Crăciun în care neștiutoarea soţie a Paul (Mimi Brănescu) ajunge, alături de bărbat şi de fetiţa lor, în cabinetul stomatologic al amantei lui Paul. În ambele cazuri, există o complicitate tăcută – din care soţia şi celelalte personaje participante la întâlnirea neprevăzută sunt excluse – între soţul adulter şi amanta sa, însă sentimentele bărbatului faţă de această a doua femeie – şi, în consecinţă, viitorul lui amoros – sunt opuse.
Ana Lungu a scris un scenariu inteligent (chiar dacă la prima vedere
plot-ul şi mizele manifeste ale protagonistei ar putea părea banale) şi l-a transpus pe ecran cu mână sigură, beneficiind şi de o distribuţie bine aleasă şi condusă; ţinând cont că Elena Popa şi Emilian Oprea sunt singurii actori profesionişti, se poate intui că, atunci când a construit celelalte personaje, regizoarea a ţinut cont de datele persoanelor pe care le vedea în rolurile respective. Planurile-secvenţă, în general lungi, dar adesea tăiate brusc, cu camera fixată pe trepied sau efectuând panoramările absolut necesare, dar fără a se apropia de personaje, ne sunt deja familiare din alte filme ale Noului Cinema Românesc (de menţionat că director de imagine este Silviu Stavilă, operatorul primului lungmetraj al lui Cristi Puiu,
Marfa şi banii). Mai interesantă aici este, însă, alternanţa, care dictează ritmul filmului, între scenele foarte dialogate (unele de-a dreptul haotice) şi cele în care protagonista, alienată, este singură în cadru, încercând să găsească nu atât un remediu împotriva insomniei, cât un reazem existențial. Fără îndoială, Ana Lungu este o regizoare de urmărit.
În final, merită salutată atitudinea casei Mandragora şi, mai ales, generozitatea şi fermitatea producătoarei Anca Puiu (care are şi o scurtă apariţie în film) de a susţine, până la capăt, acest proiect independent. Cu cât vor apărea mai mulţi asemenea producători, care să fie dispuşi să facă filme chiar şi fără sprijin de la CNC, cu atât vom putea avea mai repede o veritabilă cinematografie independentă românească.
