L-am însoţit la o repetiţie. Ştefan Mihăilescu-Brăila e un statornic slujitor al scenei teatrului din Giuleşti şi aproape că nu e spectacol în distribuţia căruia să nu fie cuprins. Am înţeles din capul locului că interlocutorului nostru nu-i sunt dragi interviurile.
S.M.B.: Nu-mi plac frazele „ca la carte” şi declaraţiile emfatice. Cred că actorul trebuie — dacă vrea să convingă — să vorbească despre munca sa cu modestie, să nu se hazardeze în false dispute teoretice. Când m-am urcat prima oară pe „scândură” într-un teatru brăilean, eram foarte dornic să aflu cât mai multe secrete ale meseriei şi mărturisesc că am auzit multe lucruri frumoase. Dar le-am uitat... Ceea ce mi-a spus bătrânul nostru maestru Neamţu-Ottonel mi-a rămas întipărit în memorie. „Mă — mi-a zis el — teatru e... două vorbe: simplitate şi sinceritate”. Pe dumneavoastră poate că nu vă vor mişca aceste cuvinte, dar ele au avut asupra mea un efect irnediat. Mi le rosteam cu glas tare (şi în somn le vedeam aprinzându-se şi stingându-se ca nişte litere luminoase: Simplu! Sincer!) aveam siguranţa că am găsit o cheie de care să mă folosesc faţă cu misterele artei noastre.
— Şi cum aţi ajuns „faţă cu aceste mistere?”
S.M-B.: M-am născut în casa săracă a unei femei care-şi câştiga cu greu pâinea zilnică, fiind soră la un spital. Mama s-a căznit să mă înveţe de timpuriu o meserie, dar eu îmi pusesem în gând să mă fac actor. Şi nu orice fel de actor, ci unul de film. Unde? Bineînţeles, la Hollywood. Aveam 13 ani când m-am rugat de un şef de echipaj al unui vapor: „Ia-mă cu dumneata pe mare...” Ca să nu par puşti, îmi lăsasem un fel de mustăcioară pe care o înnegrisem cu un dermatograf de la o mătuşă. Primul meu machiaj se vede că n-a fost prea inspirat, fiindcă am fost trimis acasă. Când, după Eliberare, s-a înfiinţat la Brăila o trupă de teatru, am fost printre primii ei angajaţi. Eram fericit că joc pe o scenă adevărată.
— Dar cum a rămas cu dragostea pentru film?
S.M-B.: Am continuat să fiu un spectator nelipsit al sălilor de cinema. Eu sunt uşor de „câştigat” de episoadele dramatice sau comice ale unui film şi nu mă sfiesc să recunosc că mă surprind cu ochii înlăcrimaţi ori, dimpotrivă, râzând în hohote. Şi vă rog să notaţi că m-am apucat de teatru de dragul filmului!
— E clar: majoritatea actorilor ajung pe platou prin intermediul scenei.
S.M-B.: Drumul e chiar mai complicat fiindcă, de multe ori, mai are un cuvânt de spus şi... televiziunea. Venisem la Bucureşti de un an şi jucam la C.F.R. – Giuleşti într-o piesă de mare succes „Napoli, oraşul milionarilor” de Eduardo de Filippo. După televizarea spectacolului, s-au auzit voci prietenoase care îmi proroceau că am să pot face film. Întâiul prilej mi-a fost oferit în
Allo, aţi greşit numărul. Apoi am apărut în
Portretul unui necunoscut, film în care am interpretat un rol episodic. Roluri mici mi-au fost încredinţate în
Darclée şi
Celebrul 702. Apoi am jucat, în
A fost prietenul meu şi
Comoara de la Vadul Vechi. Am auzit cu plăcere că cea mai recentă peliculă în care am apărut şi eu,
Politică cu delicatese, a primit o distincţie internaţională la Viena.
— Care dintre roluri v-a fost cel mai apropiat?
S.M.-B.: Cred că acela din
Comoara de la Vadul Vechi. Am lucrat sub îndrumarea unui mare meşter: regizorul
Victor Iliu, a cărui
Moară cu noroc este, după părerea mea, cel mai bun film românesc. Iliu îl respectă pe interpret, îl ascultă, caută să-i vină în întâmpinare comentând cu minuţie secvenţele în filmare, propunând cu discreţie soluţii, dirijând abil echipa pentru a asigura astfel o viziune unitară asupra desfăşurării naraţiunii.
— Se pare că vă atrag în mod egal atât rolurile comice cât şi cele tragice. Ce rol aţi dori să interpretaţi?
S.M.-B.: Aş vrea ca autorii noştri de film să-şi aminteaseă de un bun obicei al pionierilor celei de-a şaptea arte: se scriau roluri pe actor, pentru actor, avându-se în vedere că identificarea interpretului cu sensurile sugerate de scenariu s-ar produce astfel în chipul cel mai firesc. Am auzit nişte vorbe cum că ar trebui să mă dedic cu şi mai multă stăruinţă filmului. Pentru mine ar fi un prilej minunat de a-mi împlini visele adolescentine. Îmi doresc un film în care, de la început, să mă simt ca acasă, care să mi se potrivească şi în care să cred din toată inima.
— Aveţi nostalgia unei mari comedii cinematografice româneşti.
S.M-B.: Adevărat, eu sunt convins că poporul nostru are un simţ al umorului cu totul neobişnuit şi verva lui neastâmpărată, scânteietoarele dialoguri cotidiene, literatura satirică folclorică, ne fac să ne gândim la posibilitatea valorificării pe peliculă a acestor comori ale spiritului românesc. Să nu uităm de Nea Iancu! Succesele comediilor sale pe toate meridianele lumii ar trebui să-i impulsioneze pe autorii comediilor cinematografice care, la minima rezistenţă, încropesc povestioare lipsite de haz şi de loc originale... Actori buni, avem berechet. Numai că, atunci când e vorba de comedie, mulţi îşi închipuie că pot stârni râsul (autentic) dacă sunt cât mai caraghioşi cu putinţă. Dar, să ne înţelegem, pentru omul din stal, caraghios nu e eroul literar (eroul filmului) ci el, interpretul. Aşa că şi râsul spectatorului poate fi înşelător pentru cei care nu se străduiesc să realizeze un comic de profunzime, pus să slujească ideii. Dar iată că bate gongul. E o ultimă repetiţie (fără public) înaintea generalei. Pe mine o să mă iertaţi, trebuie să mă machiez.
— Cu mustăcioară?
S.M-B.: Bineînţeles. Voi fi un fanatic responsabil al unui club sportiv dintr-un oraş provincial, aflat în căutarea unui salvator centru înaintaş...
Rămânem în sală...
Luminile rampei se aprind şi actorul (are numai 39 de ani!) apare îmbrăcat hilar, purtând la cingătoare un voluminos fluier de arbitru. Are în mers ceva din acele indefinibile evoluţii chapliniene, îşi mişcă picioarele cu încetineală şi e totuşi sprinten, pe chip i se desenează un surâs ciudat, nevinovat şi tandru, uneori se ridică ori coboară, aci implorând îngăduinţă, aci cu ifose agresive şi îşi plimbă ochii în jur cu o uimire perpetuă... Se aude freamătul unui stadion... Pe banda de magnetofon s-a înregistrat un fragment dintr-o transmisie radiofonică. Pe fundalul sonor al zecilor de mii de voci, Ştefan Mihăilescu-Brăila reeditează în schiţe plastice, cu o neverosimilă rapiditate, zeci de siluete de pasionaţi reporteri. Trupul său se chirceşte dureros (echipa e condusă autoritar), apoi se ridică biruitor (echipa e pe cale să egaleze), recompune dantelării de gesturi, credibile toate, şi simţi cum actorul nu mai e singur în faţa fundalului sonor care ameninţa să copleşească scena, el s-a dedublat, ipostazele pe care le-a sugerat au rămas parcă în aer, animând decorul (până la venirea lui impersonal şi pustiu...) Toate — cu o infinită simplitate în mişcări. Într-adevăr, prieteni scenarişti, pe când un film scris pentru acest minunat actor?
S.M-B.: M-am întors. Cum vi s-a părut piesa?
— Ne-am gândit tot timpul la un film.
S.M-B.: La care film?
— La acea mare comedie românească pe al cărei generic să figureze şi numele proaspătului artist emerit, Ştefan Mihăilescu-Brăila.
