Radu Beligan locuieşte pe o strada liniştită, undeva în centrul Capitalei, într-un apartament la etajul II, asediat de cărţi şi tablouri.
Am urcat scările blocului una câte una; am sunat. Deşi Radu Beligan se afla într-una din rarele sale seri libere, noi l-am găsit foarte ocupat. Şedea pe un scaun minuscul, înarmat cu tot felul de ustensile fotografice. Îşi fotografia fetiţa.
— După, cum vedeţi, ne-a spus el zâmbind, sunt un pasionat fotograf amator. Şi nu numai fotograf. Sunt şi cineast — şi cu un ton de prefăcut orgoliu adăugă: — Am şi aparat de filmat. Să vi-l arăt...
Şi Radu Beligan ni-l arată. Se interesează apoi de aparatele fotoreporterului nostru. Pe nesimţite se înfiripă un adevărat schimb de experienţă.
Un obiectiv de construcţie neobişnuită sau o peliculă de mare sensibilitate îi smulg exclamaţii de admiraţie.
Încetul cu încetul, discuţia părăseşte domeniul artei fotografice şi se apropie de cea a artei actoriceşti, de rolurile preferate.
— Trebuie să vă mărturisesc că unul din personajele pe care le-am îndrăgit îndeosebi este Miroiu. Până la el am jucat comedie „pură”. Publicul se obişnuise cu asta. În „Steaua fără nume” lucrurile s-au schimbat. Am trecut de la etapa comică la cea lirică. Odată cu Miroiu, în viaţa mea de actor, a intrat Poezia. Şi de atunci nu m-a mai părăsit niciodată. Ştiţi, n-aş vrea să îmbătrânesc înainte de a trăi acest rol încă o dată, pe platouri, în faţa aparatului de filmat.
— Ce alte roluri aţi mai dori să jucaţi?
— Am citit recent un scenariu scris de Al. Mirodan şi Vlad Mugur. Este închinat lui Luchian. Aş dori să interpretez figura acestui mare pictor al nostru, să-i reconstitui, să-i redau viaţa zbuciumată, profund dramatică. Şi, fiindcă tot am început, trebuie să vă mărturisesc că aş dori mult mai multe lucruri de la cinematografia noastră. N-a fost exploatat încă tezaurul rămas de la Caragiale. Schiţele sunt adevărate filme condensate. De Sebastian să nu mai vorbim. Ce lucruri frumoase am putea realiza pornind de la „Jocul de-a vacanţa”, „Steaua fără nume” şi chiar de la „Ultima oră”, întrucât filmul
Afacerea Protar, turnat acum câţiva ani pe marginea piesei, nu reprezintă — după mine — cel mai fericit echivalent cinematografic. Ar fi de asemenea util ca „Insula” să fie preluată de un scenarist şi dusă până la capăt. Din peisajul cinematografiei noastre mai lipsesc două mari comedii contemporane — „Mielul turbat” şi „Ziariştii”.
— Cu care din aceste trei capitole socotiţi că ar fi bine să se înceapă?
— Cu al patrulea, răspunse prompt Radu Beligan. Studioul cinematografic lucrează fără o perspectivă tematică mai largă. Dacă veţi întreba pe oricine din conducerea studioului care anume sunt temele pe care cinematografia noastră îşi propune să le reflecte în următorii, să zicem, trei ani, vi s-ar răspunde: „E prematur să discutăm despre asta.” Aşa se face că apar filme ca
Vacanţă la mare sau
Cinci oameni la drum. Prezenţa lor pe ecrane vădeşte tocmai lipsa acestei perspective mai largi de care vorbeam. Cu o bază matetrială ca a noastră, cu actori talentaţi, aşa cum sunt actorii noştri, se poate organiza o producţie de înalt nivel tematic şi artistic. Avem forţe, avem şi condiţii. Nu există deci nicio scuză. Stacheta calităţii trebuie ridicată la înălţimea ei maximă. Pentru asta ar fi însă necesar ca studioul să se ocupe de formarea cadrelor de scenarişti, întrucât, orice s-ar putea spune, aceştia alcătuiesc totuşi baza unei producţii, cât de cât serioase. Ei descoperă atât adevărurile care se cer reflectate, cât şi modalitatea artistică a reflectării acestor adevăruri: munca unui regizor nu poate da niciodată rezultate bune dacă nu se bazează pe o dramaturgie solidă în concepţie şi construcţie.
Discutând despre dramaturgi şi dramaturgie am ajuns la Eugen Ionescu. Despre piesa acestuia, „Rinocerii” — ultima premieră a Teatrului de comedie, Radu Beligan, interpretul lui Berenger ne spune:
— Montând „Rinocerii” îi descopeream mereu noi trăsături înrudite cu teatrul lui Caragiale. „Rinocerii” nu e o satiră pură. Eugen Ionescu combină tragicul cu comicul în aliajul specific dramaturgiei absurdului, demascând esenţa inumană a fascismului. Berenger m-a interesat ca personaj, pentru că el exprimă protestul împotriva acestei ideologii, rezistenţa împotriva degenerării condiţiei umane.
Se făcuse târziu. Ne-am luat rămas bun de la Radu Beligan şi am plecat. Afară se întunecase. Tuburile de neon păreau aripi de foc încremenite în noapte. Un gând ne urmărea stăruitor: cinematografia noastră poate şi trebuie să dea la iveală comedii demne de forţele şi talentele de care dispune.
