REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



În toţi şi-n toate


     Dorotheea Petre, vedeta filmului Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, a fost binecuvântată cu o prezenţă filmică de mare clasă - dominatoare, dar subtilă, directă, dar misterioasă. Joacă rolul Evei, elevă în clasa a XI-a la un liceu din Bucureştiul anului 1989, care e mutată la o şcoală profesională atunci când e găsită vinovată de distrugerea unui bust al lui Ceauşescu. Adevăratul vinovat e prietenul ei, Alexandru, care în momentul accidentului încerca să-şi programeze următorul atentat la virginitatea fetei şi totodată să-şi perfecţioneze schemele de karate - două acţiuni care nu se pot combina decât cu efecte dezastruoase asupra echilibrului unui băiat de 17 ani, deşi numai un băiat de 17 ani s-ar gândi să le combine. Deşi Alexandru votează, odată cu restul clasei, pentru excluderea Evei din UTC, ea refuză să-l toarne. "Dacă plângi, plec imediat!", îşi somează ea mama atunci când sunt convocate amândouă la cancelarie. Nu e o adolescentă revoltată - ce-i acolo e mult mai rar: e vorba despre bun-gust moral, despre un stil interior care până la 17 ani a avut timp să se definească, să descopere demoralizanta lipsă de stil - de graţie - a celor din jur şi să-şi dezvolte o strategie de supravieţuire. Dumnezeu ştie cum a reuşit să facă toate astea până la 17 ani, dar, cu Dorotheea Petre în rol, e clar că aşa e: e clar că Eva vede foarte bine mizeria acestei lumi (începând cu a părinţilor ei, care o încurajează să se împace cu Alexandru pentru că e fiu de securist) şi, chiar dacă n-o comentează, emană în permanenţă un fel de îndărătnicie calmă, o stăpânire de sine bazată pe o cunoaştere precoce şi exactă a valorii sinelui - sinele e o proprietate privată pe care "ei" nu trebuie s-o naţionalizeze, e regatul ei mândru, decis să nu se coboare decât la un minimum de contacte diplomatice cu "democraţia populară" care-l împresoară. Pare atât de pregătită să stea şi să reziste, încât suntem oarecum surprinşi atunci când aflăm că, de fapt, vrea să fugă din ţară. Complicele ei e Andrei, băiatul de care s-a apropiat după despărţirea de Alex (Andrei şi Alex: sună ca un cuplu de rivali dintr-o comedie optzecistă cu liceeni) şi care, pentru maximum de antiteză, e fiu de disident. Problema e fratele ei, Lalalilu (Timotei Duma), care o iubeşte atât de mult încât se simte în stare să ucidă pe oricine ar supăra-o. "Cine te-a supărat?", îl întreabă cineva. "Ceauşescu", răspunde precis Lalalilu, care, apropo, are şapte ani. De-aici încolo, supărarea devine obsesie în toată regula.
     Adevărul e că Lalalilu mi s-a părut puţintel cam obsedat încă de la început. "Toţi românii au avut dinţi de lapte?", întreabă el. "Şi Ceauşescu?" Maică-sa îl roagă să nu mai vorbească despre Ceauşescu, dar parcă ar exista alte subiecte! El şi prietenii lui îl taxează pe Alexandru de "securist" şi se oferă să lupte alături de Andrei; se joacă de-a trecerea Dunării într-un submarin; tatăl lui îl regalează cu imitaţia lui de Ceauşescu; singurii băieţi din viaţa surorii lui sunt un băiat de disident şi un băiat de securist: impresia generală e că, pe vremea aceea, toate minţile erau invadate de dictator, ca de o tumoare, încă de la vârsta biberonului. Or eu, în calitate de congener al regizorului Cătălin Mitulescu (vârsta mea la Revoluţie era aproximativ egală cu media dintre vârstele celor doi fraţi), pot să depun mărturie că nu era aşa: numele de Ceauşescu nu era atât de important pentru noi; pentru noi, important era numele de Pif.
     Dar Mitulescu vrea atât de tare ca filmul lui să fie totalizant şi exemplar, încât nu poate să respecte limitele perspectivei pe care şi-a ales-o (a copilului şi a adolescentului); schematizează şi, totodată, supraîncarcă - toarnă comunism cu lopata. Asta nu pare să-i deranjeze pe spectatorii care erau copii sau adolescenţi în 1989; după toate aparenţele, filmul dezlănţuie în ei un adevărat dezmăţ al nostalgiilor şi trebuie spus că, într-adevăr, are cu ce: Mitulescu e foarte bun pe detalii (mi-a plăcut la nebunie ţigănuşul care vrea şi el să cânte în brigada artistică şi bineînţeles că nu e lăsat; sau eleva-problemă - adică singura machiată - de la coada coloanei de pioniere), iar operatorul Marius Panduru construieşte pe ideea de lume în amurg şi pare să oprească timpul la "minutul magic" în care până şi griurile ceauşismului târziu se încălzesc şi radiază. Problema e că acumularea pătimaşă de obiecte din recuzita comunismului nu garantează autenticitatea viziunii şi că fiorul recunoaşterii nostalgice nu ţine loc de cunoaştere; iar în lipsa cunoaşterii, a acelei autenticităţi mai profunde, nostalgia e doar un fel de destrăbălare - nu înseamnă nimic. Lalalilu ne va reprezenta în cursa Oscarului pentru Cel mai bun film străin, şi n-am nimic împotrivă: Academiei Americane de Film îi place să vadă copii drăguţi în filmele străine (aşa îi e mai uşor să le ierte pentru păcatul de a fi străine) şi Mitulescu nu e omul care să se dea înapoi de la efecte de tip "mânca-l-ar mama" (escrocul ni-l arată pe Lalalilu făcând un balon de gumă şi nu taie decât după ce balonul i-a explodat în năsuc). Îi urez noroc drăguţului anticeauşel.

 
(Dilema Veche, septembrie 2006)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alex leo serban, catalin mitulescu, cronica de film, cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, dorotheea petre

Opinii: