REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



În căutarea liniştii


     Meritul principal al lungmetrajului de debut al lui Constantin Popescu e faptul că recuperează o perioadă uitată sau neştiută, unul dintre puţinele momente din istoria naţională care ne fac azi să ne simţim mândri că ne-am născut în România. Portretul luptătorului la tinereţe nu vine nici prea târziu, nici prea devreme, iar "lipsurile" sale, cauzate de supraîncărcare, nu-i anulează importanţa. Vorbim, de fapt, despre primul film din istoria cinematografiei consacrat rezistenţei armate anticomuniste din România. Undeva în Est, realizat de Nicolae Mărgineanu în 1991, după romanul lui Augustin Buzura, "Feţele tăcerii", accentua mai mult rezistenţa pusă de ţărani colectivizării, chiar dacă portretiza şi un partizan memorabil, căpitanul Sterian, interpretat de regretatul Călin Nemeş.
     Realizat în răstimpul a cinci ani şi filmat în decursul a 70 de zile (aproape dublu faţă de media obişnuită), Portretul luptătorului la tinereţe se îndepărtează de linia minimalistă (şi bine face). La conferinţa de presă de lansare a filmului, directorul de imagine Liviu Marghidan chiar îşi exprima bucuria că, "într-un fel sau altul", n-a mai făcut un film minimalist, "deşi camera e mişcată"(!). Forţând puţin nota, am putea spune că filmul de debut al lui Constantin Popescu e unul "maximalist". E un film de epocă, nu unul despre realitatea imediată. A avut o geneză îndelungată, s-a bazat pe documente şi mărturii autentice, a avut şi o producţie complicată - 140 actori, 300 figuranţi, un buget mare. 95% din recuzita de joc a fost autentică. A fost filmat în locaţii numeroase, din Giurgiu până în Munţii Făgăraş, la -18 grade. Acţiunea lui acoperă o perioadă de timp de nouă ani (1950-1959). Filmul combină colorul cu alb-negrul, pelicula pe 35 mm cu cea pe 8 mm şi, deşi capitolele sunt aşezate cronologic, intercalează planul partizanilor cu cel al securiştilor şi cu un al treilea, simbolic, reprezentat de falsul film alb-negru filmat de partizani despre ei înşişi.
      Există în realitate o poză foarte frumoasă cu partizanii din Făgăraş surprinşi înainte sau după baie. Nu e nimic eroic sau emfatic la cei şapte tineri care, cu torsurile goale şi prosoapele pe umăr sau pe braţ, privesc spre aparat.Ţi-ai putea imagina cum un tovarăş de-al lor le-ar fi spus: "No, staţi o tzâră locului", pentru că unii par amuzaţi, alţii întrerupţi dintr-o activitate. Dar te întrebi şi în ce condiţii a fost făcută această fotografie riscantă. Ce le-or fi venit să se imortalizeze ca nişte băieţi în vacanţă? (Mai e apoi şi faptul că sunt atât de tineri, iar asta sare în ochi. Sau camaraderia, legătura care uneşte şi membrii unei echipe sportive.)  Probabil că şi regizorul şi-a pus aceste întrebări, dovadă că în filmuleţul pe 8 mm a inclus şi o secvenţă în care partizanii se scaldă în râu. Aceste secvenţe alb-negru par de multe ori mai reale decât cele color, deşi sunt folosite des şi cu un scop prea evident, acela de a fixa în eternitate imaginea acestor eroi (filmul pe 8 mm ar fi metafora oricărei tentative de a recrea cinematografic viaţa acestor oameni.)
      După 1990, un film despre lupta anticomunistă din munţi a fost dificil - cum e şi azi  - nu din motive de producţie, ci datorită apartenenţei unora dintre partizani la mişcarea legionară. Asta nu îi face mai puţin eroi. Noi nu suntem în stare nici măcar să ajutăm un cetăţean căzut în stradă, darămite să fugim în munţi şi să murim pentru o idee sau pentru ţara noastră.
      Portretul luptătorului la tinereţe pare, cu galeria sa de actori tineri (cel puţin cei din rolurile partizanilor), modul prin care o generaţie recunoaşte sacrificiul tinerilor din altă generaţie şi se înclină în faţa lui. Tot la conferinţa de presă, Dan Bordeianu (care îl joacă pe Victor Metea), povestea că atunci când au filmat la -18 grade, actorii ajunseseră să se întrebe cum au rezistat acei oameni ierni la rând când ei abia făceau faţă unei singure zile.
     Aproape că nu are importanţă dacă un asemenea prim film despre românii care au luptat cu arma în mână împotriva comunismului e un produs valoros dpdv estetic sau nu. Întâmplarea face ca Portretul luptătorului la tinereţe să nu fie un film rău. "Lipsurile" sale vin din supraîncărcare şi din presiunea pusă de faptul că e primul film concentrat exclusiv pe un asemenea subiect. Poate că dacă regizorul-scenarist ar fi extras o singură poveste din mulţimea de poveşti găsite în lucrările de memorialistică (mai ales în „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, de Ion Gavrilă Ogoranu) şi s-ar fi concentrat doar pe ea, ar fi fost mai bine. Ar fi putut şi să construiască nişte personaje de care să ne pară rău atunci când mor. Dintre cei 15 membri ai grupării conduse de Ion Gavrilă Ogoranu doar câţiva reuşesc să capete consistenţă. Motivul e, probabil, faptul că autorul n-a intenţionat să scoată în evidenţă personajele, ci s-a concentrat pe fapte, împins din urmă şi grăbit de alte fapte. E un punct de vedere personal, dar poate ar fi fost mai bine ca secvenţele în care apar oamenii Securităţii să fie reduse la minimum sau chiar la zero. Ele apar în prima jumătate a filmului, dar creează un binom prea evident buni-răi, şi sunt de multe ori forţate, ţipate, teatralizate. E adevărat că, de pildă, discursurile lui Bodnarenko folosesc agramatismele şi tot comicul involuntar - odios şi real - din stenograme, dar ele rup atmosfera de la firul ierbii din secvenţele cu partizani, creându-le un nefericit contrapunct. Poţi înţelege de ce filmul e atât de greu în personaje, date, locuri şi întâmplări. Studiind memoralistica şi documentele, regizorul s-a simţit probabil ca primul vizitator al unui continent virgin. Dacă a dorit să facă întâi de toate un film care să recupereze un moment istoric, e de înţeles de ce a ţinut să ne arate şi cum se desfăşurau şedinţele Securităţii, şi care era ideologia acesteia, şi cum se lucra în teritoriu.
     Poate că în cele două filme care vor întregi tripticul "Aproape linişte", Constantin Popescu va reduce turaţia şi va urmări, pe linişte (sau pe aproape linişte) viaţa fascinantă a acestor oameni. Poate că din mai puţine evenimente va reuşi să filtreze nu motivul raţional pentru care aceşti oameni s-au sacrificat - pe acesta îl cunoaştem - cât mecanismul subtil care i-a făcut să reziste, substanţa care le-a topit teama, instinctul animalic de supravieţuire care i-a făcut să se topească în natură ajutaţi şi de credinţa lor, rigoarea care i-a ţinut cu umorile la un loc (rigoarea fiind o calitate care azi a dispărut complet din noi, dar care altădată dădea consistenţă unui om).  Altfel spus, un adevăr care în Portretul luptătorului la tinereţe, cu toată impresionanta desfăşurare de forţe, i-a scăpat. S-a apropiat de câteva ori, prin detalii: o dimineaţă într-o curte, cu două capre şi o pânză de păianjen; vorbele răstite şi uşor speriate aruncate de  Toma Pirău (Alexandru Potocean) tovarăşului; calmul de piatră al lui Ion Gavrilă Ogoranu (Constantin Diţă);  expresia imobilă, fermă a lui Laurian Haşiu (Bogdan Dumitrache); trei siluete negre dansând pe zăpadă.
     În rest, multe cadre sunt gândite să fie frumoase, dar parcă le lipseşte ceva. Poate liniştea.
 

 
(Hotnews.ro, noiembrie 2010)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: constantin popescu, cronica de film, iulia blaga, portretul luptatorului la tinerete

Opinii: