REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



În Apuseni se filmează...


     Roșia Montană. Munții Apuseni. În vale, noua așezare a minerilor. Sus, pe coasta dealurilor, într-un hățiș de ulițe întortocheate, cealaltă jumătate a Roșiei, satul vechi. Piața. „Ștefănescu & Ilea — Stofe fine engleze”. „Bancotescu & Nicolau — Ferărie de construcție”. „Veritabile tocuri de cauciuc Palma”. „Reform e cea mai superioară marcă de galoși și șoșoni”. „La Mihalache-Manufactură, bumbace și altele”. „Klingsor-singurul gramofon într-adevăr muzical — ton și soliditate”. „Kodak înseamnă a face fotografie fără camera obscură”. „loan Georgescu & Constantin Pompilus — Magazin de coloniale — Depou de vinuri”. „Un obraz curat frumos se obține prin întrebuințarea cremei și pudrei Flora”. Firme și vitrine bizare, anacronice. Oameni rămași parcă din alte vremuri, în costume desuete. La cârciuma „Strugurele de aur”, agitație, zgomote. Aici totul se lămurește. E clar, se filmează. Pe locurile povestirilor lui Agârbiceanu, Fefeleaga, Mârza, Clemente, Ceterașul au trăit, au trudit pe aici. Patru povestiri: „Fefeleaga”, „Vâlva băilor”, „Lada”, „Nunta”. Un singur film: Munții noștri aur poartă. Doi regizori: Dan Pița și Mircea Veroiu.
     Acum, în cârciumă, filmează Mircea Veroiu. O secvență dramatică, într-un plan lung, complicat, de mizanscenă subtilă. Aparatul se apropie, se rotește, se depărtează. Actorii trec prin fața lui, sunt urmăriți, relații stranii între personaje se stabilesc într-un singur cadru.
     Revenim în piață. Eliza Petrăchescu, Dora Ivanciuc, Liviu Rozorea se odihnesc. „Vâlva băilor” își încheie povestea tragică a lăcomiei pentru aur. Din Abrud, cale de 20 km au venit cu un taxi trei bătrânei, ca să vadă vechile magazine. Au auzit că piața arată din nou ca pe timpul lor. Radu Boruzescu și Helmuth Stürmer și-au trecut cu succes examenul scenografiei. Comentariile exclamative ale bătrânilor au obiecții minime: „magazinul cutare n-a fost aici, ci dincolo”. Înfățișarea pieții este, evident, o probă de reconstituire scrupuloasă.
     Oamenii se mai împrăștie, unii stau la discuții pe bănci. De pe o uliță, coboară în piață un țăran vârstnic, cu mustața căruntă, cu pălăria lăsată pe ochi. Cu umerii trași înapoi. Abia când ajunge la doi metri îl recunosc: este Ernest Maftei. Pare însuși Clemente, cel cu „Lada” misterioasă.
— Niciodată n-am putut juca în costumele de la Buftea, lucrate cu zeci de probe. Mi-am găsit eu haine, și așa mi-am simțit imediat personajele. Clemente este al 43-lea rol al meu în cinema, am „intrat” în el la fel de bine ca în cele de până acum. De altfel, important este, în film, să fii acolo unde trebuie, să te vezi, nu să te arăți. Totul trebuie făcut din mișcări, priviri, fără vorbe de prisos.
     ...Seara târziu, Nunta e pe sfârșite. Printre nuntașii opriți din dans, în lumina stranie a lămpii, alunecă prin curte o siluetă fantomatică. În mijlocul unei tăceri ireale, glasul sfâșietor, sugrumat, al toboșarului deghizat în mireasă, fascinează. „Toate fetele se duc/ la umbră de nuc./ Numai eu nu mă mai duc/ la umbră de nuc...”. Doină moțească sau inspirația lui Dorin Liviu Zaharia? Cuvintele puse de el pe melodia populară dor și rănesc. Vocea lui, împrumutată chipului de suferință al lui Mircea Diaconu, dă fiori. Încremeniți în nemișcare, nu mai știm daca în jur sunt nuntașii sau cei care îi întruchipează: Ursula Nussbächer, George Calboreanu jr., Petrică Gheorghiu, Adrian Georgescu. Singur, doar aparatul de filmat alunecă bâzâind în ritmul de jale al doinei, oprindu-se pe respirația cântărețului și pornind din nou, o dată cu el, în cântec. Un „stop!” al lui Dan Pița rupe vraja. Aparatul tace. E greu să lucrezi cu doi regizori? — îl întreb pe operatorul Iosif Demian.
— Nu-mi este greu, caut să mă adaptez de fiecare data stilului fiecăruia, trecând de la un scheci la altul, regizat fie de Pița, fie de Veroiu. Unul îmi lasă mai multă libertate de mișcare, celălalt mă face să lucrez mai mult în cadru. Cu Dan Pița mă simt ca la tir, la țintă fixă, unde pot să stau culcat și o oră și să țintesc liniștit cu arma la ochi, în timp ce Mircea mă pune, tot ca la tir, să trag spontan în talerele pe care mi le aruncă pentru câteva secunde.
     Dimineața, loviturile dulgherilor se aud din nou. Lângă pârâu, prind contur cele două șteampuri pe la care va trece într-una, cărând pietre cu Bator, calul ei costeliv, într-o trudă zadarnică, Fefeleaga. (Leopoldina Bălănuță poartă, în ochi, privirea dureroasa a acesteia). Undeva, pe o uliță, exact ca în film, trec împreună, pereche stranie, Elisabeta Jar și Ferenc Bencze, iar mai încolo disting silueta slabă și înaltă a „băiatului cu fața smolită”, Teo Cojocaru. Ei sunt, împreună cu Bator, siluete episodice dar sugestive, prezențe simbolice în toate cele patru episoade.
     Îi las pe Dan Pița și pe Mircea Veroiu să-și termine lucrul, tăcuți și preocupați. Ca să înțelegem exact ce gândesc ei, va trebui să le vedem filmul.
 
 
(Contemporanul, 8 octombrie 1971)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: dan pita, mircea veroiu, nunta de piatra, pe platouri, sergiu selian

Opinii: