REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Imposibila transpunere?


     Patru filme, până azi, inspirate din opera lui Marin Preda, Desfășurarea (Paul Căli­nescu), Marele singuratic (Iulian Mihu), Im­posibila iubire (Constantin Vaeni), La porțile albastre ale orașului (Mircea Mureșan) arată că marele scriitor exercită o veritabilă fasci­nație asupra cineaștilor, prin niște însușiri re­cunoscute de toată lumea; autenticitate, pro­funzime, originalitate. Fiecare din aceste ecranizări nu sunt lipsite de merite. E și firesc ca până la urmă, ceva din strălucirea pagini­lor lui Marin Preda să treacă și în transpune­rile lor cinematografice, oricâte cusururi am fi tentați să găsim: Desfășurarea aduce în ta­bloul mediului țărănesc contemporan un ac­cent sensibil de adevăr. Marele singuratic se lasă impregnat de personalitatea scriitorului, e un film, unde el devine principalul perso­naj. Imposibila iubire păstrează o notă din realismul necruțător cu care autorul romanu­lui „Intrusul” știe să privească relațiile uma­ne. La porțile albastre ale orașului intuiește exact psihologia eroilor nuvelei „O dimineața de August”.
     Să notăm că lui Marin Preda însuși îi plă­cea grozav cinematograful. Odată, când am fost la Paris împreună, ne duceam de trei ori pe zi să vedem thriller-uri, care erau pasiu­nea lui.
     Nu totdeauna însă, scriitorii iubitori de ci­nematograf fac și o literatură ușor ecraniza­bilă. Faulkner, iată un exemplu care-mi vine imediat în minte. E chiar cazul lui Marin Preda și vreau să arăt, în continuare, de ce.
     Cum sunt „spuse lucrurile”, joacă un rol enorm la el, constată oricine reflectează pu­țin asupra spiritului moromețian prezent în fiecare rând al scriitorului. Marin Preda a pu­blicat cândva un articol împotriva „făcătorilor de cuvinte”, supărând mulți confrați care au avut impresia că revolta lui anticalofilă îi vizează pe ei. Până la un punct, așa și era. Dar în ultimă instanță Marin Preda se revolta îm­potriva sa însuși și a autorilor pe care îi ad­mira cel mai mult, I.L. Caragiale și Mihail Sa­doveanu. Îi durea prețul prea ridicat plătit de oricine cade sub farmecul „comediei cuvântu­lui”: intraductibilitatea. Dar ce scriitor auten­tic reușește să scape de această vraja? Dos­toievski, singurul, s-ar părea, și el făcea parte dintre monștrii săi sacri.
     Marin Preda a dus mereu o lecție grea cu sine, ca să nu pune o culoare excesivă în pasta limbajului, deși urechea lui avea o pu­tere extraordinară de a prinde cele mai fine inflexiuni verbale.
     Altceva însă intervine când e vorba de transpunerea pe ecran. Să ne oprim Ia faimoasa seară cu tăierea salcâmului din „Moromeții”. Marin Preda scrie: „Moromete ridică fruntea și îl văzu pe vecinul său din spatele casei apropiindu-se de podișcă. Se uite numai o dată la el, apoi începu să se uite în altă parte, se vedea că nu o astfel de apariție aștepta... „Pe mă-ta și pe tine, chiorule!” șopti atunci Moromete pentru el însuși ca al când până atunci ar mai fi înjurat pe cineva în gând, și acum îl îngloba și pe vecin, fiindcă tot apăruse, după care răspunse foarte binevoitor:
      — Da, am terminat... Tu mai ai, mă, Bălo­sule?”
     Fraza subliniată nu poate fi făcută vizibilă și nici pronunțabilă de cineva. Dar dacă ea dispare, trei sferturi din efectul artistic al na­rațiunii, observație acută, psihologie, e umor subțire, caracterizarea individuală, e pierdut. Și așa stau lucrurile peste tot.
     Proza lui Marin Preda cuprinde o voce auc­torială, care însă nu se ascunde ca la Re­breanu, să zicem, ci își asumă rolul și joace o comedie discretă pe un „arriere-plan”. Renunțarea la ea sărăcește grav ceea ce textul literar izbutește să facă a trăi în conștiința noastră, subțiază considerabil spiritul moro­mețian. Dar cum să preia ecranul vocea aceasta auctorială, fără să recurgă la soluția ieftină și artificială, trimițând-o să ne bâzâie în urechi din „off”. Inventând, bineînțeles, o miș­care narativă a obiectivului cinematografic, o voce a lui suprapuse acțiunii înfățișate pe ecran, un comentariu ironic, înduioșat, mirat curios. Ușor de zis, dar foarte greu realizabil recunosc. E nevoie de un regizor cu geniul narativ al lui Marin Preda, plasat în unghiul cu care ia vederile, reține amănuntele, face să se succeadă imaginile, povestește prin desfășurarea lor. Și, reușind aceasta, să spu­nem, încă ar mai avea de înfrânt o dificultate serioase fiindcă vorbim de „Moromeții”, eroul romanului, să nu uităm, e o figură în­cărcată de o valoare imensă reprezentative, închipuie țăranul român într-o ipostază ine­dită. Trebuie, pentru a-i da viață pe pânză, un actor care, pe lângă foarte mult talent, să aibă și o fizionomie extrem de grăitoare. De unde să-i iei? E problema cu care își sâcâia mereu Camil Petrescu regizorii când venea vorba de pus în scene „Danton”, iar mai apoi, după moartea lui Mihai Popescu, „BăIcescu”. În cazul lui Moromete, stringența cerinței crește considerabil și prin popularitatea personajului, studiat la școală. E un tur de forte să-l în­truchipezi, căci a devenit emblematic, ca Ion. Milioane de spectatori au Morometele lor în minte și n-ai voie să-i dezamăgești.
     Se înțelege, prin urmare, cu cât interes am așteptat ecranizarea lui Stere Gulea, interpre­tarea lui Victor Rebengiuc și cât de mult m-a bucurat reușita.
(Cinema nr. 10, octombrie 1987)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, marin preda, morometii film, ovidiu s. crolmăniceanu, stere gulea, victor rebengiuc

Opinii: