Interpreți și roluri
Filmul se deschide pe o replica a Alexandrei Terenţia Rudeanu adresată unui interlocutor deocamdată nevăzut de noi: aparatul panoramează lent, ca şi cum I-ar căuta, mângâie un perete, într-un târziu, descoperă partenerul, suficient de târziu pentru ca sentimentul singurătăţii să-şi facă deja loc. Întâlnirile celor doi, ale Alexandrei Terenţia şi Anghel Albu vor fi, de fapt, tot atâtea feţe ale unei imposibile comunicări şi jocul
Valeriei Seciu, al lui
Mircea Albulescu aminteşte, mereu, fixarea personajelor într-un timp al fiecăruia. Femeia, ai cărei ochi sunt în permanenţă „umeziţi de o pânză de rouă” (cuvintele sunt din paginile romanului, dar ele par scrise cu gândul la privirea Valeriei Seciu) se desprind dintr-un trecut neliniştitor, ale cărei ultime amintiri încearcă să le ucidă cu o graţioasă ironie. Instalarea în prezent, disponibilitatea înţelegerii lui, vecină uneori cu voluptatea orgoliului unor drepte intuiții, nu se conjugă rigiditatea bărbatului, asaltat de întrebări, al căror răspuns pare mereu amânat. Masca — deconcertantă pentru unii — pe care şi-a compus-o Mircea Albulescu, lasă să se ghicească spaima în faţa unui viitor care ar putea să-I oblige la mai multă mobilitate a ideilor şi o mai mare aprindere a sufletului. Deocamdată, în aceasta „clipă” a vieţii lui, inerţia confortabilă învinge fragila tentaţie a evadării nu numai într-o iubire nouă, dar şi a avântarii într-o judecată nouă. De aceea, până şi vorbele celor doi îi „însoţesc” în chip diferit: ale Valeriei Seciu au prospeţime, se simte în ele bucuria de a putea fi rostite, în timp ce replicile lui Mircea Albulescu, spuse sec, uscat, de multe ori ţâşnind mecanic, par ale unui om temător în faţa posibilului echivoc pe care îl poarta cu el cuvântul... Acest prizonier al „bucuriilor clare”, al ideilor ce nu îngăduie contrazicerea, s-a trezit, nepregătit, împins ca de un curent potrivnic, într-o poveste atât de învolburată cum este dragostea. lubirea, speranţa fericirii i-au anihilat, pentru un scurt timp, drama. După acel „nu-i nevoie, ne oprim aici”, spus cu nesfârşită demnitate, dar şi cu nemărturisită compasiune de actriţă, drumul lui nu mai poate fi altul decât acela al salvării prin forţe proprii. Cel puţin acesta este filmul propus nouă de Valeria Seciu și Mircea Albulescu.