REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Împăraţii firescului


     Constantin si Elena, lungmetrajul de debut al lui Andrei Dăscălescu, se revendică în egală masură ca demers cinematic şi ca exercitiu sociologic. Documentarul este deschis de episodul scoaterii unor cârnaţi din afumătoare şi al transportării acestora către pod, întru păstrare; sunt căraţi cu un lighean şi o căldare, iar apoi sunt urcaţi prin intermediul unui sistem de scripeţi rudimentar, dar eficient. Personaje principale sunt bunicii regizorului – el fost instalator reconvertit în inventator de ocazie, ea ţesătoare de covoare – care locuiesc singuri într-o casă ţărănească dintr-o comună din Neamţ.
     Urcatul cârnaţilor în pod este doar primul dintr-o serie de momente neînsemnate în aparenţă, care doar privite în ansamblu capătă sens. Cu cât îi cunoaştem mai bine pe cei doi, cu atât scena ni se dezvăluie drept ceea ce este de fapt: o întreagă odisee.

     Love story semănătorist şi metafora rurală

     Afişul filmului, care înfăţişează hâtrul cuplu ţinându-se de mână, îndeplineşte funcţia de a dirija lectura într-o directie cu totul nefericită: povestea celor doi batrânei vrednici din Neamţ se vrea receptată în cheie romantică, în pofida perechii insolite de eroi si a contextului impropriu – nu are loc în transee, sub amenintare nazistă, pe Amazon sau pe Nil, precum marile poveşti de dragoste ale ecranului, ci la hrănit orătănii pe prispă, la pus lumânări în cimitir, la arat pământul sau în jurul afumătoarei de cârnaţi. Constantin e departe de a fi un Adonis modern, Elena e vedetă doar pentru nepoţi si strănepoţi; nu sunt de vină doar bătrâneţea, datele lor fizice, lipsa duioşiei arătată fără ocol, ci şi felul în care cei doi se raportează la viaţă, dar mai ales la moarte. Numai la dragoste nu le stă lor mintea – mai degrabă pregătirea minuţioasă a propriei lor înmormântări le ocupă timpul,  nu actele de tandreţe.
     Într-un univers în care cutia de Pepsi e un intrus imposibil de îmblânzit, a încerca să extragi o morală privind puterea dragostei de a înfrunta anii reprezintă o impietate. „V-aţi gândit vreodată la scara care duce în pod ca la o metaforă a urcuşurilor şi a coborâşurilor din viaţă?“, a fost întrebat regizorul la o prima vizionare în capitală de către un spectator cu voluptăţi speculative. Răspunsul care se impunea ar fi fost acela că scara e o metaforă pentru momentele când vrei să te sui sau să cobori din pod, tânărul cineast a fost însă mai delicat.
     Dacă lungmetrajul lui Andrei Dăscălescu e despre ceva, atunci cu siguranţă nu e despre dragoste, după cum nu e nici despre moarte, subiect ce revine obsesiv.
Într-un film „de actori“, Andrei Dăscălescu reuşeşte, prin modestie – aceea de a lăsa personajele să vorbească, fără a le iscodi şi fără a se valoriza altcumva pe sine -, dar mai ales prin meşteşugul de a capta detaliul semnificativ să facă din povestea unor bătrâni munciţi şi singuri o istorie absolut revigorantă, al cărei personaj central nu este altul decât viaţa însăşi.

     Cine n-are bunici, să-şi cumpere!

     Să-şi cumpere bilet la Constantin si Elena, asta da încercare pentru cinefilul român! Premiat la cel mai mare festival de documentar din lume, cel de la Amsterdam, filmul nu a convins distribuitorii autohtoni şi nu va rula în cinematografele româneşti. S-a considerat probabil că acest Big Brother pe uliţă este prea zgârcit cu spectacolul, conţine prea puţin show şi prea mult reality. Într-un fel, cei care au gândit aşa au avut dreptate.
     Show-ul din Constantin si Elena fără îndoială există, dar e de o cu totul altă natură decât cel cu care ne-au obişnuit televiziunile: nimic vulgar, nimic exagerat, nimic din acea lume a satului pe care am învăţat s-o cunoaştem din sinistrul „Tezaur folcloric“ şi din ştirile rurale ale dreptăţii cadastrale făcute cu toporul. Spectacularul provine din lipsa de artificiu regizoral, sprijinită de naturaleţea cu care se comportă cei doi, în ciuda prezenţei greu de trecut cu vederea a camerei de filmat  într-un decor altfel arhaic. Deşi se situează pe poziţii diferite faţă de Asta e! al lui Thomas Ciulei în alegerea subiecţilor şi în aceea că Dăscălescu nu influenţează cu nimic desfăşurarea „intrigii“, filmul e făcut totuşi din aceeaşi plămadă. Gesturile mărunte, ritualurile zilnice, umorul de limbaj, pauzele şi aşteptările fac farmecul acestei poveşti.
     Din păcăte, elipsele şi rimele ad-hoc în grai moldovenesc nu prea au potenţial comercial, pare-se. În fond, nici covoarele pe care le tot ţese Elena pentru propria-i înmormântare nu sunt profitabile. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, covorul îl dai, nu îl vinzi, nu îl iei. Ramâi fără el, înregistrezi pierderi, ieşi pe minus, iei ţeapă.
     Cam aşa ar gândi un economist, cam aşa ar gândi cineva pentru care etnografia e bună doar în muzee, de preferat cât mai întunecoase şi mai putin vizitate. Cine i-ar putea contrazice pe aceşti distribuitori autohtoni de film?    

 
(Cultura nr. 220, 23 aprilie 2009)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei dăscălescu, catalin olaru, constantin si elena, cronica de film

Opinii: