​Iluzionistul

     Cronica personajului secundar
     Școală evropenească... Viena... turnee „strălucite”... Oh, les beaux jours!... Iluzionistul lui Blaier e acum un bătrân maestru care (pentru „o bucată de pâine” și un prânz la cantină), colindă șantierele țării, păcălind ne­vinovat publicul ocazional: muncitorii care înalță deloc iluzoriul baraj hidroenergetic, personalul TESA, bătrâni localnici în port na­țional. Nevinovat, căci spectatorul „voluntar” se reîntoarce în sală după senzaționalul nu­măr „de tăiere a membrelor inferioare” la fel de vesel precum venise pe scenă. Numai că vechile trucuri nu mai țin în fața noilor spec­tatori. Tânăra generație „demistificatoare” al­cătuiește o asistență tot mai greu de dus. Dialogul, culminant în farsă, dintre cei trei tineri și pozitivi eroi ai filmului are forța și con­cizia artistică a unei veritabile înfruntări și confruntări între timpi istorici. Cu eleganța lui stridentă, haina cadrilată, cămașa cu guler tare, eșarfa fonce, frac de spectacol, maestrul Honorini e un accident pitoresc și vetust în peisajul șantierului. Dar ochii lui... ochii lui spun o poveste tristă... povestea unei singu­rătăți, speriate de schimbările rapide din jur. Unde se va îndrepta bătrânul „maestru” în fuga sa continuă de ici-colo? Ceremonios, „prezentabil”, carte de vizită tipărită, maniere alese, tot arsenalul „primei impresii"; ud de sinceritate și bunăvoință, ridicol în încercarea de câștigare a simpatiei tinerilor „colabora­tori”, cu o sticlă de tărie și amintiri din ca­riera de iluzionist, debusolat, vulnerabil, vic­timă „inocentă” în rolul păcălitorului păcălit, stupefiat și trist sub biciul necruțător al ho­hotelor de râs ale spectatorilor, iată un perso­naj de filme mari! Mai ales când interpretul sau desemnat cu cel mai inspirat ochi regi­zoral. Mijloace artistice „clasice”, valorificate cu intuiție și virtuozitate de extraordinarul ac­tor de film, care este Jean Lorin Florescu, în­țelegerea perfectă a „miezului” personajului întruchipat, deschide poarta emoției pro­funde. Și astfel, Honorini, dintr-o oricând posibilă caricaturizare devine un om încărcat de dramă. Jean Lorin știe secretul construirii stărilor personajului. Vocea caldă, învălui­toare, expresivitatea mimică derulată in infi­nitezimale fațete, echilibrul tragi-comic al evoluției eroului, totul contribuie la o minu­țioasă elaborare a rolului. Iluziile maestrului de școală veche se risipesc în impactul cu farsa caustică a celor trei tineri. Și e firesc să fie așa... Numai că eroilor le rămâne în schimb „dădăceala” color „maturi” de pe șan­tier. Fără joc! Fără iluzii! Și... tăierea picioru­lui, prins sub bolovanul blestemat, al unui Pierrot modern, plângând fericit reîntoarcerea. Colombinei, sub ochii neputincioși ai prietenului Tonio. Râdeți ca-n viață...