Cronica personajului secundar
Școală evropenească... Viena... turnee „strălucite”... Oh, les beaux jours!... Iluzionistul lui Blaier e acum un bătrân maestru care (pentru „o bucată de pâine” și un prânz la cantină), colindă șantierele țării, păcălind nevinovat publicul ocazional: muncitorii care înalță deloc iluzoriul baraj hidroenergetic, personalul TESA, bătrâni localnici în port național. Nevinovat, căci spectatorul „voluntar” se reîntoarce în sală după senzaționalul număr „de tăiere a membrelor inferioare” la fel de vesel precum venise pe scenă. Numai că vechile trucuri nu mai țin în fața noilor spectatori. Tânăra generație „demistificatoare” alcătuiește o asistență tot mai greu de dus. Dialogul, culminant în farsă, dintre cei trei tineri și pozitivi eroi ai filmului are forța și concizia artistică a unei veritabile înfruntări și confruntări între timpi istorici. Cu eleganța lui stridentă, haina cadrilată, cămașa cu guler tare, eșarfa fonce, frac de spectacol, maestrul Honorini e un accident pitoresc și vetust în peisajul șantierului. Dar ochii lui... ochii lui spun o poveste tristă... povestea unei singurătăți, speriate de schimbările rapide din jur. Unde se va îndrepta bătrânul „maestru” în fuga sa continuă de ici-colo? Ceremonios, „prezentabil”, carte de vizită tipărită, maniere alese, tot arsenalul „primei impresii"; ud de sinceritate și bunăvoință, ridicol în încercarea de câștigare a simpatiei tinerilor „colaboratori”, cu o sticlă de tărie și amintiri din cariera de iluzionist, debusolat, vulnerabil, victimă „inocentă” în rolul păcălitorului păcălit, stupefiat și trist sub biciul necruțător al hohotelor de râs ale spectatorilor, iată un personaj de filme mari! Mai ales când interpretul sau desemnat cu cel mai inspirat ochi regizoral. Mijloace artistice „clasice”, valorificate cu intuiție și virtuozitate de extraordinarul actor de film, care este
Jean Lorin Florescu, înțelegerea perfectă a „miezului” personajului întruchipat, deschide poarta emoției profunde. Și astfel, Honorini, dintr-o oricând posibilă caricaturizare devine un om încărcat de dramă. Jean Lorin știe secretul construirii stărilor personajului. Vocea caldă, învăluitoare, expresivitatea mimică derulată in infinitezimale fațete, echilibrul tragi-comic al evoluției eroului, totul contribuie la o minuțioasă elaborare a rolului. Iluziile maestrului de școală veche se risipesc în impactul cu farsa caustică a celor trei tineri. Și e firesc să fie așa... Numai că eroilor le rămâne în schimb „dădăceala” color „maturi” de pe șantier. Fără joc! Fără iluzii! Și... tăierea piciorului, prins sub bolovanul blestemat, al unui Pierrot modern, plângând fericit reîntoarcerea. Colombinei, sub ochii neputincioși ai prietenului Tonio. Râdeți ca-n viață...