Sub aparenţa-i delicată,
Ilinca Goia ascunde o natură energică, plină de cutezanţă. E drept, aşa cum şi mărturiseşte, soarta a răsfăţat-o de mică. A avut o copilărie minunantă, a fost admirată şi alintată de părinţi, de bunici. Oameni apropiaţi, rude şi prieteni, i-au călăuzit paşii spre profesie. A ucenicit la „Podul", a absolvit Institutul, a profitat de „școala Trilogiei antice". A ambiţionat să se perfecţioneze la Los Angeles şi New York, unde a jucat în piese şi musical-uri faimoase („Ioana d'Arc" ori „Cats", „Vrăjitoarele din Salem" şi „Jesus Christ Superstar", „Dibuk" ori „Scripcarul de pe acoperiş") adjudecându-şi un prestigios premiu al criticii. Colegii şi profesorii au îndrăgit-o, considerând-o starul lor european, „gagica de la Cortina de Fier - Poarta Estică".
La un moment de răscruce, a întâlnit un ...Pygmalion ce avea să-i devină soţ: regizorul Dominic Dembinski (fiul reputatului pionier al documentarului românesc, Constantin Dembinski) i-a dăruit mai întâi libertatea de a alege ("If you love somebody, let him go. lf he comes back, he is yours") şi apoi bucuria unui cămin şi a unui băiat, Nikita Andrei (botezat după Mihalkov şi Tarkovski).
Căpătată la filmul de debut, porecla de „fetiţa cu chibrituri" o mai urmăreşte încă, aşa cum apelativul Ilinca Kinski o flatează, iar cel de Morticia Addams o amuză. Între aceste abisale ipostaze oscilează de fapt şi gama emploi-urilor de care are parte pe scenă, pe marele şi micul ecran: ingenuă absolută ori femeie fatală. Disparitatea o uimeşte şi pe ea, dar o şi obligă. Pentru că este genul de actriţă care se lasă modelată, dar nu înainte de a-și fi studiat rolul cu pedanterie. Indiferent că-i vorba de Shakespeare sau lbsen, Caragiale ori Mazilu, de eroine desprinse din pagini de roman sau de istorie, întrupări hieratice ori personalităţi voluntare, halucinante sau cerebrale. Alternanţele îi asigură şansa şlefuirii perfecţioniste.
Modestă şi autoexigentă, respinge calificativul de vedetă care devine însă tot mai adecvat, raportat la creaţiile sale aureolate şi de nimbul unei inteligenţe senzitive, dar şi de frisonul misterios, exersat în partituri iniţiatice eliadeşti ca şi în filme comerciale, dar extrem de profesionale (peste 10 lucrate la CASTEL FILM unde este asiduu solicitată de către cineastii americani!).
