REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Iacob


     Primul festival de filme româneşti organizat în octombrie la Paris dintr-o fericită iniţiativă a „Latinei” şi „Entrepôt”-ului ne-a îngăduit să aflăm ceva mai mult despre un cinematograf necunoscut. Şapte filme „dinainte de Revoluţie” au fost astfel programate de „Latina”. Şapte filme care, în ciuda unor similitudini evidente datorate contingenţelor politice (au în comun faptul de a fi fost interzise sau cenzurate sub Ceauşescu) dezvoltă tematici şi stiluri destul de deosebite. Dacă cele mai multe păcătuiesc fără doar şi poate din punct de vedere al rigorii, două surprize sunt totuşi demne de semnalat.
     Mai întâi lacob de Mircea Daneliuc, realizat în 1987. Construit din unghiul a doi poli narativi distincţi (latura prozaică propriu−zisă domină prima parte care se înscrie într-un raport de durată, apoi factorul nedeterminat şi drama ce-i urmează), filmul descrie truda cotidiană a unui miner român prin anii '30. În prima jumătate a filmului, Daneliuc trasează o imagine aspră şi sumbră a muncii, dar în locul unui mizerabilism, el preferă o impecabilă reţinere. (lacob, minerul, nu dezvăluie nicio clipă chipul nefericirii sale). Realizatorul îşi urmăreşte personajul propunându-şi să dezvăluie etapele succesive ale unui proces de alienare. Ritmul filmului se autoreglează pornind de la repetarea agasantă de gesturi, de mişcări rectilinii (verticale pentru coborârea în adâncuri, orizontale pentru istovitorul drum spre casă). Coborârea abruptă şi năucitoare în mină cu ajutorul transportorului de vagoneţi trezeşte de altfel, printr-o secvenţă consternantă, o impresie de prăbuşire în vid. De aici înainte spaţiul îşi pierde realitatea; nu mai rămâne decât personajul, relaţia fizică pe care o întreţine el cu lumea, încăpăţânarea lui de a înainta cu orice preţ, iar ca o fatalitate contrapunctică, o oboseală grea, implacabilă.
     Filmul basculează cu desăvârşire atunci când lacob vrând să ajungă cât mai repede acasă în noaptea de Crăciun se urcă în funicularul ce traversează muntele. Numai că acesta se opreşte din mers, brusc. Iacob se trezeşte izolat de lume, prizonier al gerului. O formidabilă tensiune se instalează atunci dominată de sentimentul că din acea clipă orice se poate întâmpla. Timpul ca şi acţiunea atârnă de acest cablu capricios. Această întâmplare deschide calea incontrolabilului cu tot cortegiul lui de stări psihice: panică, speranţă, deznădejde, resemnare. Parabolă conjugată a hazardului şi nedreptăţii acest episod tăcut concentrează în sine extrema izolare a unui om, care n-a cunoscut decât adâncurile pământului şi care, culmea ironiei, se vede murind în înaltul cerului. Strigătul final, ca o adevărată descătuşare, cade ca o secure Iăsându-ne gustul amar al patetismului. (...)

 
(Cahiers du Cinéma nr. 451, ianuarie 1992. Noul Cinema nr. 3/1992)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, festival film romanesc, iacob, jaques maurice, mircea daneliuc

Opinii: