Montajul este momentul marilor renunțări și maximei lucidități. Momentul în care trebuie să alegi din miile de cadre filmate, exact acele câteva sute care sunt ale filmului. Momentul în care tai în carne vie tot ce nu te-ai îndurat «să tai» în timpul filmării. Momentul în care hotărăști timpul de proiectare a unor sentimente, senzații, trăiri, în care reglezi ritmul, tensiunea, atmosfera în funcție de un «cineva» invizibil, dar foarte prezent, mult mai prezent decât va fi probabil în sala de cinema. Un film în masa de montaj este un film care a început să nu-ți mai aparțină, care începe să aparțină spectatorului.
— Nu, nu putem să legăm ușa cu ușă, pentru că se va înțelege că este aceeași ușă — rostește
Mircea Veroiu în întunericul cabinei de montaj și, din momentul acela,
Hyperion-ul său a pornit-o spre spectator.
— Prea mult, prea lung, afară — și o întreagă secvență, foarte frumoasă, este pusă în cui după ce monteuza
Cristina lonescu a trecut-o de câteva ori prin masă. Operatorul
Călin Ghibu se uită cum pleacă secvența și tace. Precis că a muncit la ea foarte mult. Era o filmare grea, în exterior, pe stradă, cu circulație multă. Precis că-i pare rău, nu se poate să nu-i pară rău. Dar tace. Abia într-un târziu, în timp ce altă secvență trece în sus și-n jos prin fața ochilor noștri, Ghibu rostește calm:
— Păcat, nu că o pierd, dar era o secvență de exterior, n-avem multe secvențe de exterior... Da' pentru spectator e mai bine, da, e mai bine...
Acel cineva invizibil care-și ia încet-încet filmul în stăpânire rămâne printre noi toate cele 6 ore cât stăm în cabina de montaj, dictând cu vocea lui Mircea Veroiu...
«asta afară, asta afară, asta e prea lungă, asta nu se înțelege, e prea scurtă, ăsta e bine, chiar foarte bine».
Din timp în timp, acel cineva invizibil amuțește, Atunci se cheamă că Veroiu nu renunță de tot la filmul său și, spre viitoarea stupoare a spectatorului, leagă un cadru în care se află prim-planul eroinei cu altul în care aceeași eroină este văzută din spate într-un cadru general. Senzația stranie de privire în oglindă, prin oglindă. O senzație care convine unui film ca
Hyperion, dar care precis va contraria un spectator prea comod.
În 6 ore, prin masa de montaj au trecut cam 6000 metri de peliculă. De fapt aceiași 2400 câți avea filmul în ziua aceea dar unele sute de metri s-au plimbat prin fața ochilor noștri de câte 3-4 ori. Operație obișnuită la orice montaj. 6 ore din cele cam 1250 câte i-au trebuit lui
Hyperion ca să se transforme din peliculă în film.
