REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Hotel de lux


     Forța stilului Pița se degajă din atmosfera hipnotică ce iradiază din obiectele, personajele, ideile alese de regizor să fie instrumentele sale de lucru. Această expresie proprie îl așază pe Dan Pița în categoria cineaștilor a căror scriitură cinematografică este recognoscibilă dintr-o singură secvență. Scriitură investită cu brio în Hotel de lux. Ideea atotstăpânitoare ― și ea o constantă în filmele sale (Concurs, Faleze de nisip, spre a numi doar două) este puterea totalitară, mecanismele și efectele acesteia.
     Tensiunea acumulată în film ne apare astfel ca un strigăt−anatemă la despărțirea de un trecut istoric damnat de dictatura în care și regizorul a trăit. De aici forța acută a Hotelului de lux care, iată, a convins juriul Mostrei Internaționale Cinematografice de la Veneția să-i acorde importantul trofeu, într-un festival care și-a propus, în acest an, și mai mult decât la edițiile precedente, să încununeze filmul de autor.
     În ultima jumătate de secol am asistat la numeroase prăbușiri ale sistemelor dictatoriale din America de Sud și Africa până în Europa centrală și răsăriteană... Se cunosc cu precizie cauzele ce au determinat colapsul și momentul acestuia. Perspectiva temporală permite istoricilor să analizeze fenomenul în desfășurarea sa. Dar nici analiștii, nici politicienii contemporani la începutul instaurării respectivelor dictaturi nu le-au putut prevedea exact amploarea și consecințele. Mai mult, neidentificându-le precis startul, le-au putut fi (la noi ca și în atâtea alte parți) „tovarăși de drum”. (Un cineast a avut pe acest teren intuiție genială. Chaplin a început să pregătească Dictatorul ― premiera a avut loc la 15 octombrie 1940 ― de la începutul anului 1938: De atunci el și l-a imaginat pe Hitler jucându-se cu globul pământesc, previziune pe care, la începutul anului 1938, puțini oameni de stat sau istorici au avut-o.)
     Cineastul român a găsit o admirabilă expresie concretă pentru a defini dimensiunea absurdă a mecanismelor dictaturii. Pe scurt: un tânăr chelner, proaspăt numit șef de sală într-un hotel de lux, e dornic să inoveze. Spre a crea o ambianță mai plăcută, propune să se deschidă ușile și ferestrele elegantelor saloane, ca lumina și aerul să pătrundă nestingherite. Încuviințarea trebuie însă dată de șeful suprem al hotelului. În nerăbdarea sa tinerească spre mai bine, tânărul șef de sală își pune în practică ideea înainte de a fi primit aprobarea. Saloanele capătă o altă înfătișare, clienții sunt mai destinși, mai mulțumiți. Dar delațiunea se pune în funcție. Tânărul șef este trimis la „munca de jos”, la magazia din subsolurile hotelului. Șeful suprem invocând argumentul confortului „tradițional” al clienților (grija pentru om!), dă dispoziție ca ușile și ferestrele să fie din nou ferecate. Hotelul este la scară redusă un concludent model pentru un posibil macro cosmos: o țară, un continent. El trebuie să rămână un univers închis, de fapt un univers concentraționar, după cum va descoperi tânărul șef de sală expulzat din categoria „privilegiată” care trăiește la etaj, devenind, în această cădere inițiatică în infern, și călăuza spectatorilor. Pătrundem în compania sa în străfundurile hotelului, acolo unde sunt cei care au îndrăznit. Au îndrăznit ce, în fond? Să gândească, să creadă că și altceva există, că altfel ar fi mai bine! În tot acest hățiș de simboluri Pița este extrem de precis. Se vede limpede că și categoria „privilegiată” (Doamna cu voaletă, Generalul etc., etc) este supusă constrângerilor de tot felul. Hrana, căldura și lumina sunt raționalizate, discuțiile se fac cu teama de a nu fi ascultate, căci în acest hotel toți „sunt vinovați”. Vinovați că trăiesc și de aceea trebuie ținuți în lanțuri...
     Totuși, și în acest univers concentraționar viața merge mai departe. Oamenii muncesc, iubesc pătimaș sau fac din dragoste o pasageră evadare din infern, Unii o fac cu violență, alții cu deznădejde, alții cu voluptate. Mamele își iubesc în tăcere fiii, acceptând umilințe pentru a-i salva, o fac până la sacrificiul suprem. În acest rol Irina Petrescu dă din nou măsura inteligenței talentului ei. Cu chipul chinuit de efort și renuțare, mama interpretată de ea transmite prin doar intensitatea privirii noblețea și flacăra unei icoane.
     Pița și-a orchestrat filmul ca o simfonie. O simfonie halucinantă și atroce. Învelișurile teroarei se dezghioacă terifiant sub ochii noștri. Un lift ne urcă în spațiul elegant sau ne coboară în cercurile dantești. Sigur, această parabolă a totalitarismului e apăsătoare, provoacă și irită, dar cum altfel ar putea fi?      Ideea regizorului de a filma coșmarul chiar în palatul ridicat după indicațiile dictatorului spre a-și consfinți sceptrul și gloria, palat care urma ― culmea grotescului tragic ― să poarte numele de Casa Poporului, asigură un suport scenografic ideal pentru a ilustra luxul clădit pe mizeria umană. Absurdul imagistic este pe măsura absurdului sistemului pe care cineastul îl devoalează. Sunt numeroase secvențele cărora nu li te poți sustrage vizual și emoțional. Aș semnala doar travlingul ― aparent neutru, dar cât de elocvent ― de-a lungul plafoanelor încărcate de stucaturi și lustre, astfel filmate încât ai senzația unor stalactite moi gata să se prăbușească asupra-ți spre a te strivi. O imagine magistrală realizată de Călin Ghibu, colaborator constant al regizorului, amplifică valențele metaforice și alegorice ale parabolei, alternând subtilitatea cu pregnanța.
     De altfel, la Veneția, Dan Pița nu a omis nici un prilej spre a menționa comunitatea creatoare cu echipa sa (muzica: Adrian Enescu, scenografia: Nicolae Ularu, montajul: Cristina Ionescu, imaginea și camera: Călin Ghibu, sunetul: Sotir Caragață, costumele: Cătălina Ghibu).
     Chiar dacă nu ar fi făcut-o, osmoza dintre toate compartimentele apare evidentă. Hotel de lux este perceput ca un rezultat omogen, fiind și din acest punct de vedere un film de factură internațională.
     Finalul filmului care reiterează posibilitatea succesiunii dictatoriale, a iscat numeroase discuții la Veneția. În ceea ce mă privește, cred că sensul sfârșitului e dublu. Da, o dictatură poate înlocui o alta, dar totodată fapta tânărului șef de sală (nu vreau să anulez suspensul) sugerează și posibilitatea că o dictatură poate fi răsturnată când există voința și curajul. Sau dacă disperarea le întrece pe amândouă.
     Semnele metaforice și simbolice s-au lăsat mai ușor descifrate de către cei ce au trăit o asemenea experiență. Este ceea ce a reieșit chiar din discuțiile purtate cu o parte din membrii juriului de la Mostra venețiană. Cel mai important cineast sud-american, Fernando Solanas, autorul filmului Călătoria, prezent în competiție la Cannes în această primăvara, a fost pur și simplu fascinat de Hotel de lux. Printre admiratorii filmului s-a aflat încă un cineast argentinian Luiz Puenzo (Oscar 1985 pentru Istoria oficială). De asemeni cineastul ceh Jiri Menzel (laureatul Oscar-ului pentru Trenuri strict păzite) nu putea să nu înțeleagă mesajul acestui hotel strict păzit. Surpriza a venit desigur de la președintele juriului, actorul american Dennis Hopper care, fără să fi cunoscut dictatura, ne-a declarat, după ce a văzut filmul lui Dan Pița de două ori, că el a susținut Hotel de lux pentru Leul de aur. Instructiv mi se pare că deși presa italiană a fost împărțită între pro și contra Hotelului de lux, cineaștii prezenți s-au aflat în consens prin admirația lor fața de film.
     Leul de argint cucerit de Dan Pița la Veneția și-a extins astfel aureola asupra întregii cinematografii care, după 27 de ani, reintră în palmaresul marilor competiții internaționale.
 
 
(Noul Cinema nr. 10/1992)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: adina darian, cronica de film, dan pita, hotel de lux

Opinii: