​„Horea” – cronică de film

     În fața porții castelului mulțimea se oprește. „Dar nu țevile de pușcă ce se zăresc printre creneluri o opresc, ci blazonul la care privesc cu toții, blazonul ciuruit de gloanțele flăcăului: o spadă în care e înfipt un pește”, no­tează, cu precizia detaliului psihologic proprie marilor prozatori. Titus Popovici în sce­nariul său dedicat mișcării iobăgimii din Transilvania Secolului al XVIII-lea. „Nu vor în­drăzni” se bizuie contesa pe respectul tradi­țional față de însemnele puterii. Și, totuși, „gloata” îndrăznește. Cel mai tânăr dă prima lovitură porților grele, de stejar. Ceilalți îl urmează. Horea privește scena cu o imensă curiozitate. „Ce-i Necula?” întreabă Cloșca. „Nimic, mă uit și învăț. Încerc să învăț cum e su­fletul oamenilor”. Fraza-cheie pentru înțele­gerea tonalității în care e pictat portretul lui Horea de către scenaristul Titus Popovici, re­gizorul Mircea Mureșan și interpretul Ovidiu Iuliu Moldovan. Dominanta: nota de gânditor și cercetător al sufletului mulțimii, de rezo­neur, interpret al faptelor mai mult decât de tribun ori comandant de oști. E o perspectivă mai modernă asupra eroului, care a creat filmului și o altă structură narativă. Autorii părăsesc calea clasicei reconstituiri, tip frescă a evenimentului istoric în favoarea demersului psihologic, al unui minuțios studiu de psihologie individuala și colectivă. De atenta descifrare a reacțiilor mulțimii în clipele ei de răbufnire violentă ori de lucidă cumpănire faptelor. Secvența amintită e semnificativă pentru luarea „pulsului revoltei” i-aș zice, ori taina „trecerii porții”, respectiv clipa în care iobagii înving sfiala, obediența de secole, se hotărăsc să-și facă singuri dreptate. E momentul asupra căruia se apleacă cel care vrea să priceapă fenomenul istoric și social începând cu înțelegerea complexității fascinante, surprinzătoare, a reacției omenești momentele de maximă tensiune a istoriei.
     Printr-o suită de retrospective urmând fluxul capricios al memoriei diferiților participanți la evenimente, filmul aruncă spoturi de lumină asupra revoluției iobagilor transilvăneni de la 1784, care a zgâlțâit sfântul imperiu, „cazan în care fierbeau laolaltă, primejdios, patimi, interese și popoare incompatibile”. Translarea interesantă dinspre exteriorul evenimentelor spre interiorul lor dă naștere unor secvențe de mare profunzime și precizie mișcării sufletești, precum aceasta: nobilii sunt prinși și aduși în fața satului. „Judecă-l, Horea!” se aud voci. „N-au fost stăpânii mei. Ai voștri au fost. Voi judecați-i” răspunde conducătorul mulțimii. „Să moară! Să stingă neamul” răsare verdictul din rândul răsculaților. Atunci Horea îngândurat (e sta­rea cea mai frecvent descrisa în scenariu și sugerată de interpretarea lui Ovidiu Iuliu Moldovan) îndeamnă unul din țăranii înfier­bântați să-și spună numele. Astfel conducăto­rul răscoalei vrea să dea glas, răspundere, ra­țiune, impulsului violent, primar. De aceea îl încearcă pe „curajosul” din mulțime: „Omoa­ră-i tu! Tu ai strigat mai tare! Începe cu prun­cii”. Secvența atent decupată și montată aduce în prim plan când groaza de pe chipul contesei strângându-și copiii pe lângă ea, apere, când deruta țăranilor ce se privesc și nu știu ce să facă. „Slăbănogul” ridica toporul moment de încordare dar nu poate lovi. Și izbucnește „într-un râs nervos ce se propagă în mulțime.” Scenaristul sugerează succint tema frisonului colectiv și a descăr­cării lui, dirijată înțelept de Horea spre cumpănita hotărâre, temă pe care regizorul, operatorul și interpreții o vor amplifica prin joc, ritm, sugestie plastică. Râsul schimba dispoziția oamenilor. Asistăm acum la o ade­vărată maieutica în imagini: Horea încearcă din nou să înțeleagă și să determine hotărârea „Atunci ce facem cu ei? Le dăm drumul?” „Asta nu se poate. Nu-i drept!” considera oamenii. „Să-i pedepsim. Dar cum?” Pentru iobagul a multe îndurător cea mai mare pedeapsă e viață. Drept care îi vor condamna nu la moarte, ci la viață, la un trai ca al lor, hrănindu-se din sudoarea frunții. E  momentul de maxim interes când, printr-o dialectica în imagini se naște ca o necesitate un imperativ istoric programul revoluției la 1784, idealul social care a surprins prin radicalismul sau mințile cele mai luminate ale epocii: „Nobili să nu mai fie! Să trăiască din munca lor. Nici iobăgime să nu mai fie!”
     Într-un film foarte zgârcit cu desfășurările de forțe, cu scenele de anvergură asistăm lucru rar la filmul de gen — la o foarte generoasă mișcare a ideilor, la apariția și  dezvoltarea lor simfonică, pe varii planuri, în diferite medii. Iar ceea ce întreprind realizatorii cu migală și aplicație pentru descoperirea vie, în imagine sensibilă, a ideilor este — cum spuneam — un fel de maieutică originală care poate deruta prin noutate. Formula epicii dis­continui, urmând jocul capricios al memoriei diferiților participanți la revoluție sau comen­tatori ai ei, presupune o permanentă schim­bare de unghiuri din care sunt evocate su­biectiv, întâmplările. Ca într-un joc-puzzle amintirile contesei, colorate de violența do­rință a răzbunării se intersectează cu relata­rea lui Cloșca despre amăgitorul armistițiu de la Tibru cu care a început declinul răscoalei; întâlnirea lui Horea la Viena cu Iosif al II-lea acel — parcă ireal de frumos, patetic, pro­log-justificare a ridicării țărănimii oprimate. Se întregește cu ultimatumul de la Deva dat nobilimii, moment comentat parodic într-o cronică rimată de către scribul amețit. Mi­siune regizorală extrem de dificilă, aceea de a găsi tonalitatea unificatoare a întregului, poate chiar stilul unei atare varietăți de retrospective, de planuri subiective, de flash-back-uri. Operatorul Vivi Drăgan Vasile urmează cu fidelitate propunerea dramatur­gic-regizorală, găsind cheia plastic stilistica a fiecărei retrospective, uneori chiar și domi­nanta ei coloristică. (Aburul ireal de incertitu­dine a întâlnirii de la Viena sau aerul glacial de anticameră a morții la cina dintre anchetat și anchetator, în ajunul execuției lui Horea). Din această cauza ansamblul ne apare uneori greu de urmărit, în ciuda varietății decoruri­lor, peisajelor și a pitorescului personajelor. Ajungând aici trebuie amintită bogăția de su­gestii, de caracterizări prin arta cuvântului pe care acest mare creator de tipuri care este Titus Popovici o oferă cinematografului. Stări, personaje atât de diferite se dezvăluie cu o mare precizie prin lexic, topica, până și prin ritmul rostirii fiecăruia: cursul domol al vorbelor înțelepte, bine cumpănite ale moțu­lui din Albac, sau gongorica retorică a poetu­lui curții, frază pedant presărată cu citate lati­nești a contelui Jancovich sau eleganța con­vențională, disimularea gândirii prin formule protocolare, a monarhului luminat. Regizorul urmează cu o inteligentă și fină intuiție pro­punerile scenaristului alegând inspirat și diri­jând o echipă de actori de înaltă profesionali­tate: Ovidiu Iuliu Moldovan își studiază cu atenție partitura mizând mai ales pe interioritate, sobrietatea, echilibrul țăranului și liniș­tea pe care i-o dă constatarea că, în ciuda înăbușirii ei, ridicarea mulțimii și-a atins sco­pul: ea a demonstrat că „timp de trei săptă­mâni românii nu s-au mai simțit iobagi: și aceasta nu ne-o poate lua nimeni”. Ținut poate prea în frâu de consecvența acestei imagini, talentul actorului nu se desfășoară într-o gamă prea variată de nuanțe. E de fie­care dată „acolo”, dar simți ca ar fi putut duce personajul cu mult mai departe. În rolul lui Cloșca — numai încordare, jar, nerăbda­rea luptei — Șerban Ionescu își dovedește încă o data nervul interpretativ. Mircea Albu­lescu impunător în postura antipatic-repre­sivă a personajului său. Un spiritual portret de bonom lucid, haz popular și înțelepciune școlită reușește Petre Gheorghiu în sutana simpaticului Popă Rotogol. Cu inteligența di­simulării proprie „augustei persoane”, Ale­xandru Repan tratează în tonuri delicate, dar precise, portretul istoric al împăratului Iosif. Creația lui Radu Beligan va fi analizată sepa­rat. Ceea ce unifice, stilistic, filmul fără a știrbi secvențelor personalitatea lor, este mu­zica lui Tiberiu Olah desfășurând pe spații largi câteva leit motive de o mare frumusețe și sugestie emoțională.