REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Hiperbula Palilula


     „Neamul nostru rău şi puturos ...” După  1989, cineaştii români consacraţi în perioada comunistă s-au năpustit  asupra „ţărişoarei” şi „românaşilor” propagandei naţionalist-ceauşiste. Pintilie, Daneliuc, Piţa au pus pe ecran o Românie pandemonică, mustind de lăcomie şi cinism, de obscenitate şi violenţă, o ţară a rânjetului şi înjurăturii, a mizeriei umane năclăind totul pentru a fi curăţată cu săpunuri în formă de Iisus Hristos pe cruce.
     Silviu Purcărete a venit mai târziu să ne anunţe că suntem un neam rău şi puturos. Poate şi de asta a ţinut s-o facă berechet, „la maxim”.  Scăpat din chingile vii ale teatrului, care încă de la „Faust” se simţea că nu-l mai încape, Purcărete a ţinut să redescopere, ca un Méliès trezit dintr-un somn de un veac şi ceva, toate „vrăjile” cinematografului. Pelicula e plină de imagini procesate computerizat, făcute să şocheze – maţe sângerânde, foetuşi îmbătrâniţi, copilul diavolului, mortul-viu tăiat în două, broasca antropofagă şi, fireşte, nu putea lipsi din bâlci femeia cu barbă. Doar că dl Purcărete nu s-a pus la curent cu actuala sensibilitate a publicului de cinema, tocită ca de drog de avalanşa efectelor speciale CGI pe ecranele molurilor. Transformarea în prim-plan a unei femei în bărbat nu mai stârneşte nici măcar zâmbete vag dispreţuitoare. E mult mai puţin impresionantă decât dracii zburători reali, scuipând flăcări peste capetele spectatorilor, în „Faust”.
     Ceea ce nu înseamnă că talentul creator de imagini al d-lui Purcărete nu se manifestă. Pâlnia înfiptă în mormânt prin care administratorul Ilie Tudorin Beauşiţuicăbeauşivin îi toarnă răposatului Pandelică vin şpriţuit cu sifon,  şerpii hipocratici de metal argintii care se descolăcesc de pe cupe ca să îi sară la beregată boierului decrepit. Mâinile lungi şi scheletice, atârnând în noapte, ale christicei curve Capra, ouăle ochiuri înfulecate cu miez de pâine, cu laba, de activistul comunist tolănit în cadă, cei doi consorţi care se iau la pumni periodic, pe tăcute, retrăgându-se apoi cu mutrele şiroind de sânge, jenaţi şi politicoşi... Dar sunt şi multe alte secvenţe care alunecă în senzaţionalism gratuit, în stridenţă, în vulgaritate şi kitsch curat (nu le menţionez, le puteţi vedea dacă mergeţi la film, căci merită văzut), inducând o senzaţie de înghesuială şi oboseală ca după o zi de muncă murdară.  Mă văd din nou silit să folosesc cuvântul kivetsch în legătură cu compoziţia  d-lui Purcărete, care nu e teatru filmat, cum se temeau mulţi, în schimb e film teatralizat şi muzicalizat în exces.
     Dacă însă „Palilula” rămânea un Macondo sau Yoknapatawpha, un tărâm fictiv, care, deşi există o localitate Palilula în jud. Dolj,  să dea seamă despre spiritul şi organele întregii Românici într-un spaţiu-timp  anistoric, atunci aveam o viziune tipică Purcărete pe ecran, cu valoare documentară pentru studiul operei excepţionalului regizor de teatru şi textul meu se oprea aici.  Din păcate însă, dl Purcărete aduce şi plimbă prin scenă portretele uriaşe ale lui Nicolae şi Elena Ceauşescu. Întruchipează Revoluţia din 1989 printr-un grup de inşi morţi sau beţi morţi, zăcând pe jos înfăşuraţi în tricolor. Fixează astfel timpul „acţiunii”, identificând metafora obeză a Palilulei cu o maimuţărire a dictaturii ceauşiste.
     Or, aşa ceva nu credeam să mai văd în 2012.  După ce Lucian Pintilie, cu De ce trag clopotele, Mitică?, Mircea Daneliuc cu Glissando, Dan Piţa cu Hotel de lux au ratat greoi şi exemplar astfel de „istorii ieroglifice” despre dictatură, după ce Caranfil, Porumboiu, Mungiu, Mitulescu au povestit realist, cu umor, ascuţime şi detaşare despre Epoca de Aur, să vii semeţ cu hiperbula Palilula  înseamnă, ca să fiu blând, că n-ai mai văzut un film românesc de pe la Mihai Viteazul încoace.
     Nu ştiu dacă, cu acest film, dl Purcărete a devenit cineast, dar cinefil sigur nu e.

 
(Gândul, 23.04.2012)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cristian tudor popescu, cronica de film, silviu purcarete, undeva la palilula

Opinii: