Harul luminii

     Cronica imaginii - Flăcări pe comori
     Filmul de epocă a fost și rămâne ofertant pentru operator, fiindcă zugrăvind „o lume apusă” are posibilitatea să conceapă, să im­pună o viziune plastică proprie, relativă în ra­port cu „adevărul istoric” și geografia locului, de cele mai multe ori, „o imagine picturală” derivată dintr-o convenție unanim acceptată. Dificultatea, probă de foc, constă în „adecva­rea” ei la subiect și, mai ales, crearea acelei atmosfere afective, care plutind peste „oa­meni și fapte”, dă credibilitate „timpului” fixat între ramele înguste ale ecranului.
     În ultimul său film, Flăcări pe comori, Vlad Păunescu se înscrie în schemă și ne încântă privirile prin arhitectura luminii, reprezenta­rea picturală a spațiului, prin relații compozi­ționale ce accentuează mișcarea și dramatis­mul acțiunii, printr-un peisaj compus, imagi­nat, visat la fel de elocvent ca și un portret. Realizează distanța în timp, printr-o „ceață” fin perceptibilă, abil orchestrată, patina ta­blourilor înnobilate de vreme, un fel de zgo­mot de dond, un hârșâit al plăcilor de gramo­fon, ce trezește nostalgii și recomandă de la sine decalajul sentimental între trecut și pre­zent.
     Credincios unui crez artistic de anvergură, Vlad Păunescu folosește lumina în stilul său caracteristic din producții anterioare (Drep­tate în lanțuri, Domnișoara Aurica), o lumină orbitoare, irizată (tehnic, o lumină de filtru de difuzie ținută în frâu cu maximă dificultate) atât în interioare (sala de joc, cârciuma) cât și în exterioare (petrecerea câmpenească), fas­cinat de forța ei purificatoare într-o lume „de­vastată” de furia aurului. Și, atenție, acesta este punctul nodal al întregii imagini, funcțio­nalitatea ei: obsedat de magia metalului pre­țios care „leagă și dezleagă” destinele ome­nești, plasează în cadru pete de culoare gal­benă sau iluminează într-o tonalitate „de por­tocală” crudă, uneori cu licențe (în casa crâș­măriței lumina lămpii este albă, actinică, iar fața fetei înveluite într-o pulbere aurie), fără teama de a fi judecat greșit. Miza este mai importantă decât convenția: „firul roșu” al fil­mului este unul galben, sucit și răsucit până în secvența „sala de joc”, o multitudine scli­pitoare și vibrantă de lumină și culoare, o apoteoză a galbenului: tapetul pereților, ro­chia cu zeci de ape a Minodorei și, apoi, candelabrele cu zeci de „stele” artificiale care inundă spațiul scenic cu mereu aceeași lu­mină irizată, un bal frenetic al luminii sau, dimpotrivă, o damnațiune fotonică. La pol opus, „ținuta de seară” a celor doi adversari, Mârza - Rodean, un contrast maxim de cu­loare, galben-negru, sugerând scenografic esențialul acțiunii, lupta pe viață și pe moarte pentru bani și putere. Adversarii se înfruntă din priviri cu luciul acela înfrigurat din ochi care face să palpite electric toți mușchii obrazului. Exemplele pot continua, de-ar fi se pomenim, în treacăt, monocromia din sec­vența „licitației”, toate la un loc și fiecare în parte demonstrând o deplină stăpânire a mijloacelor de expresie operatoricești, cu precă­dere prestidigitatea luminii.
     Căci, vedeți dumneavoastră, dacă existe, zice-se, oameni care „aud cum crește iarba”, atunci, bănuiesc, Vlad Păunescu „simte cum vibrează lumina”. Nu-i un talent, ci un har; iar filmul Flăcări pe comori conceput, în opinia mea, de scenaristul Ion Brad și regizorul Nicolae Mărgineanu ca o meditație pe un plan superior, dincolo de limitele povestirii propriu-zise, ne apare ca „o mirare” a tuturor „naivilor” de tip Bleonț din toate colțurile lu­mii în fața „oamenilor civilizați”, pentru care o mână de metal galben este mai de preț de­cât toate cuceririle spirituale și tehnice ale culturii lor.
Cât despre imaginea filmului. Vlad Pău­nescu mizează totul pe o carte și câștigă: chintă roială.