În această lună de toamnă târzie ar fi trebuit ― și cât am fi fost de bucuroși ― să sărbătorim cu tradiționalul „la mulți ani” șase decenii de viață ale lui Victor Iliu. Dar boala, pe care eroic și tăcut a înfruntat-o în fiecare clipă de-a lungul unor lungi ani, a închis cercul ei în jurul său. Victor Iliu, a cărui punctualitate nu era un datum al disciplinei aride, ci un gest de subtilă eleganță, nu este prezent la această întâlnire. Iar noi ― adică lumea filmului nostru, căruia i-a dăruit fără zgârcenie efortul său de muncă și creație ― am rămas de patru ani lipsiți de arta sa, de onestitatea sa și, mai ales, de conștiința sa de care aveam atâta nevoie. Am rămas lipsiți pentru că rareori talentul și probitatea s-au îngemănat într-un atât de pur echilibru.
Zilele vieții nu încep și nu se, sfârșesc la alegerea noastră. Voinței îi ramâne ― pentru cel înzestrat cu har și tărie ― doar menirea de a prelungi împotriva neființei, gândul materializat al creației. Acest har și această tărie Victor Iliu ― artistul, dascălul, omul ― le-a avut. Mărturie stă pilda sa de luptător pentru o Iume mai bună, mai dreaptă. Mărturie stau filmele sale. Mărturie stau notele sale, însemnări în pas cu vremea sau cu un pas înaintea ei. Mărturie stau câteva generații de tineri regizori pe care el i-a însoțit la început de drum.
Răsfoind pagini din jurnalul lui Victor Iliu, am reținut câteva
scurte însemnări care lasă să se întrevadă crâmpeie din personalitatea multilaterală, din pasiunea și umorul acestui iubitor de frumos și adevăr al cărui unic crez în viața și în arta sa, a fost: omul.
